Cum tot repet, nu-i cititor ăla care citeşte numai ce-i place şi ce-l interesează. Ăia sînt doar consumatori. Aşadar, m-am aruncat pe o antologie la care au contribuit oameni pricepuţi în serviciile secrete din România (nu neapărat pricepuţi şi la scris, dar cu CV serios): Un război al minţii. Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI. Ăsta da titlu. Volumul e coordonat de George Maior, şeful serviciilor (omul numit surprinzător de Băsescu acum vreo cinci ani, deşi venea din PSD).
Toată lumea cade de acord că avem două mari etape ante şi post atentatele din 11 septembrie 2001. În ultimul deceniu, am trecut, spun oamenii din volum spre „intelligence”. Ex-securiştii sunt istorie. Incertitudinea este singura noastră certitudine, scrie Maior, dând de fapt tonul cărţii – principalele teme, obsesii – invocarea terorismului, a fraudei economice. Nu am găsit distincţii vitale între denumirea de „serviciu secret” şi „intelligence”, dar se pare că pentru oamenii ăştia e important să le pui ultima etichetă. Maior aminteşte de deschiderea informaţiilor (practic cel care altădată culegea cu greu de pe teren informaţii, azi poate obţine un volum imens numai la o intrare pe google) şi face un tablou util al actualelor câmpuri de bătălie în serviciile secrete.
Maior spune despre politiceni (SRI dă rapoarte unor politicieni instalaţi în funcţii înalte, deci şeful SRI e tot timpul în contact cu ei) că sunt mari adoratori de informaţie brută, pe termen scurt, culeasă imediat. (Munca în servicii se împarte între colectori de informaţii şi analişti). Îi cam plictisesc analizele şi predicţiile. Pentru că un politician vrea acum ceva informaţie pe care s-o folosească – peste 5 ani s-ar putea să-i fi expirat mandatul, deci de ce l-ar interesa predicţiile pe termen mediu şi lung? Şi în servicii lupta e cam aceeaşi ca în presă – calitate versus breaking news. Un tip din CIA spune că avea 60% din timp pentru analize pe termen lung. Acum mai are 20%. Iar Maior are un ton nostalgic, poetic de-a dreptul uneori, deplânge faptul că ne amăgim cu sclipiciul tehnologiei, fără să mai punem piesele cap la cap.
Să zicem că apar informaţii tari dintr-un domeniu. Asta nu pune automat lucrurile în mişcare la nivelul decizional. Maior spune chiar că în servicii „trebuie să ştii să-ţi vinzi marfa”. Altfel rişti să rămâi în braţe cu un raport bun şi beneficiarul politician să-şi vadă de erori liniştit.
Apar şi citatele din filme „de profil”. Şeful SRI citează de exemplu din The Good Sheperd cu de Niro: „suntem ochii şi urechile Americii, nu sufletul său”. Se citează şi din Hamlet. Iar motto-urile sunt un adevărat mozaic de intelectuali şi artişti canonici.
Nu apar în antologie doar oameni care să reprezinte oficial serviciile. Scrie de exemplu şi Paşcu, fostul ministru al Apărării, şi Dâncu, şi Stejărel Olaru (despre arhivele Securităţii şi începuturile murdare ale SRI-ului în 1990). Paşcu scrie despre unii puternici ai lumii care ar vrea să ne compromită pentru că ne-am pus la adăpost în două organizaţii puternice (NATO şi UE). Dâncu are un text bun de istorie şi sinteză a modificărilor în monopolul informaţiei. Ştiaţi că există un sistem numit Echelon care, deşi la origini monitoriza doar mişcări diplomatice şi militare, acum supraveghează atât de multe că ţi se ridică părul pe ceafă? Americanii şi englezii au acces privilegiat, nemţii mai puţin, unii deloc. Da, trăim în război informaţional, dar unii se mişcă repede: francezii făceau studii încă de acum cîţiva ani asupra propagării unui anumit tip de informaţii prin anumite bloguri sau siteuri. Calomniază, calomniază, că tot rămâne ceva – cam asta e deviza de guerrilla în domeniul informaţiei.
Ideea e simplă. Cei săraci tehnologic sau cu duhul blochează accesul. Cei cu bani şi timp „ascund în văzul lumii, prin transparenţă şi bombardament informaţional”.
Serviciile secrete sunt mai ales acum iarăşi respectate şi multstimate (pentru că nu se văd). Eu însă cred că emfaza e principala armă a serviciilor, secretomania merge mână în mână cu conspiraţia şi cu ignoranţa – acolo unde e putere e şi sclipici, e şi ritual (uitaţi-vă şi în domeniul financiar ce mitizări şi fetişizări apar). Am pornit deci cu nişte prejudecăţi clare la drum şi nu am de gând să renunţ la ele prea uşor. Dar am dat totuşi peste câteva texte serioase, informaţii utile. Iar limbajul de lemn e prezent, dar nu cât m-aş fi aşteptat. Îngrijorătoare sunt mai ales obsesiile pentru „terorism” (mai mult un soi de faţada, dar şi un pretext de invadare continuă a intimităţii) şi pentru business. Dar criticile legate de utilizarea politică a resurselor din servicii secrete sunt importante exprimate aşa, pe faţă.
Închei cu o imagine (analiştii noştri adoră micile istorioare cu potenţial parabolic sau comparaţiile puternice), una aparţinându-i lui Gene Spafford. Cei din domeniul serviciilor sunt priviţi, pare-se, ca nişte cardiologi. Adică noi, ăştilalţi, cetăţenii simpli, bem, fumăm, stăm cu zilele în fotoliu, ne autodistrugem şi dup-aia aşteptăm o minune: „Securitatea trebuie construită de la bun început, nu trântită post-factum”. E bună de replică pentru de Niro, dacă se mai apucă de vreun film cu „intelligence”.