BookMag. Oameni mari despre cărți bune
„Philippa Gregory şi-a făcut o adevărată misiune din a le insufla pasiunea, dorinţa de independenţă doamnelor de la curtea Angliei, unor personaje care înainte de a ajunge în roman îşi trăiau istoria lipsită de viaţă în vreun arbore genealogic, ţinute minte doar ca monedă de schimb în diplomaţie sau ca mijloc de perpetuare a marilor case nobiliare.
Probleme în relaţiile de cuplu sau la locul de muncă, dificultăţi în educarea copiilor, conflicte cu vecinii… Românii obişnuiţi se confruntă cu numeroase probleme, şi de cele mai multe ori îşi spun fără rezerve povestea, fie în speranţa că vor primi o soluţie, fie doar pentru a-şi vărsa oful.
Cu o mamă frivolă şi prea ocupată cu flirturile ca să se mai îngrijească şi de cele două fiice, cu un tată mereu prins cu afaceri departe de casă, Gabri, eroina romanului Duşmanca, de Irène Némirovsky (din volumul Dușmanca. Balul, apărut în Biblioteca Polirom. Esențial) se maturizează mai mult la voia întîmplării. Copilăria ei are drept singur tovarăş ranchiuna faţă de mamă, care cu vremea se transformă în dorinţă de răzbunare.
Dacă n-ați citit măcar un volum de Anna Gavalda, e momentul! E proza aceea care te liniștește, te bucură, te face să îți amintești de vechile iubiri, de copilărie și de toate aromele trecutului. Chiar asta face și cel mai recent roman al său tradus la Polirom, Billie. O carte tocmai bună de citit pe vreme...rea, căci ne învață să rezistăm în ciuda tuturor adversităților.
Şi acum ce facem, micuţule? de Hans Fallada (ed. Polirom, colecția Biblioteca Polirom. Esențial) reflectă cu o luciditate remarcabilă starea de spirit a tineretului german din perioada Marii Crize, cu sărăcia acută, lipsa de perspective și tulburările politice.
Dacă vă e dor de hoinăreală, de vremurile când erați un/o pierde-vară și nu aveați grija facturilor și a coșului zilnic, vă recomand o carte care să vă readucă perioada aceea înapoi: Bazarul pe roți. Cu trenul prin Asia, de Paul Theroux.
Frumoasele ruine (ed. Polirom) este o incursiune plină de surprize în culisele fabricii de vise a filmului hollywoodian, mustind de intrigi perfide, aventuri amoroase şi invidii mocnite. Povestea începe în 1962, în peisajul idilic de pe ţărmurile stîncoase ale Mării Ligurice, cu întîlnirea dintre efemera starletă Dee Moray şi italianul Pasquale Tursi, un tînăr proprietar de pensiune.
Nora Iuga te copleșește. E o prezență magnetică și, dacă îi citești și cărțile, nu poți să îți reprimi dorința de a locui măcar o zi în mintea ei – adică eu nu pot. E o autoare de a cărei operă te apropii cu pași mici și ezitanți, nu pentru că scriitura i-ar fi prea prețioasă, nu pentru că n-ai înțelege ce-a vrut să-ți spună, ci pentru că îți ocupă mintea și îți tulbură sufletul. Eu am citit mai întâi Săpunul lui Leopold Blom, acum vreo două decenii, apoi am sărit din carte-n carte. N-aș recenza un volum de Nora Iuga pentru că mi-aș rupe vraja – sunt stări pe care nu le-aș povesti nimănui. Dar recomand Nora Iuga oricui vrea să-și desțelenească mintea.
Sahar Delijani s-a născut în închisoarea Evin din Teheran, în 1983. Atunci părinții săi fuseseră arestați pentru activism politic, într-un context social în care oricine nu se exprima în favoarea regimului era considerat suspect. De la acest moment începe și povestea pe care ne-o spune în Copiii arborelui de jacaranda, o carte greu de încadrat într-o categorie anume, căci e mai mult o istorie de familie pusă într-un scenariu foarte puțin ficționalizat.
Arta romanului este un anumit fel de a scrie istoria. Nu există eveniment istoric care să nu se regăsească în paginile unui roman. Nu există personaj de roman, oricât ar fi de straniu, pentru care să nu se afle un timp istoric care să-l găzduiască. Uneori corespondenţa aceasta se multiplică, precum imaginile prinse între coperţile a două oglinzi: istoria are legende, literatura are mituri. Astfel încât aceeaşi legendă poate fi repovestită cu personaje diferite, iar acelaşi personaj poate hălădui în timpuri diferite.
Elif Shafak este una dintre cele mai importante scriitoare contemporane, care îmbină orientalismul cu europenismul, miturile Turciei patriarhale cu modernitatea britanică, ideile îndrăzneţe despre creativitate şi progres social cu meditaţii sensibile despre feminitate şi maternitate. O voce puternică a societăţii civile din Turcia, Elif Shafak a fost protagonista unui proces suprarealist, fiind acuzată de insultarea propriei naţiuni pentru că a scris despre subiectul delicat al genocidului armenesc din 1915. Atunci personajele create de ea au fost folosite ca martori ai acuzării. Kafka ar fi urmărit cu încântare acest proces, care în final a fost câştigat de scriitoare.
Ţi-a intrat în cap că pînă acum ai scris somnambulic, cu ochii larg închişi. N-a fost rău. Dar brusc, vrei să înveţi să mergi cu ochii bine deschişi. Şi vrei să înveţi să mergi pe bicicletă. Şi înveţi. Dar te temi că ţi-ai pierdut inconştienţa cu care te aruncai într-o carte. Şi de aici ezitarea. Lungul drum al ezitării către exactitate. Un an, doi, trei... În care speri să achiziţionezi inocenţă. Ezitarea. Exactitatea. În acelaşi timp. Inocenţa. Ştiinţa. Rigoarea maximă. Cum ar fi posibil?...