exclusivitate | BookMag

SFmania 38
Canonul în schimbare

Nu e tocmai limpede cine construiește prejudecățile referitoare la genul nostru. Cu alte cuvinte, dacă ele au apărut ca un soi de produs folcloric, în spatele căruia trebuie văzută o masă anonimă de cititori, sau, dimpotrivă, sunt rezultatul limitărilor, comodității și chiar al ignoranței criticilor literari, toate acestea, spre a nu fi recunoscute public, secretând un justificat – pentru ei – complex de aroganță culturală. Fapt e că, indiferent de posibila lor origine, prejudecățile intră și în canonul critic, de unde impun judecăți aproximative, unele din start eronate, dar făcute să circule o vreme ca și cum ar fi îmbrățișat temeinic statutul definitivului.

Dan Sociu: „Naivi și sentimentali“

Cînd a apărut Greața lui Sartre, Camus i-a reproșat că nu reușește să atingă tragicul pentru că uită de frumusețea vieții. Știm instinctiv că avea dreptate, iar faptul că Greața e o carte prea puțin citită o confirmă - ceea ce face viața și implicit arta tragică nu e numai entropia - și în cazul artei, descrierea acesteia - ci e felul inflexibil în care entropia ne mătură speranțele.

Daniela Zeca-Buzura: „Omar sau Cum să locuiești în propriii ochi…“

E ultimul bărbat din viața mea: nenorocos, contorsionat, eliptic. Derutează nu doar pentru că numele îi sună a arab, iar el e persan din vechime, ci mai ales pentru că lumea nouă e uitucă, grăbită și plină de ingratitudini, căci cine își mai amintește de Omar Khayyam - poetul, filosoful, îndrăgitul unei lumi tihnite și pline de legende - de la care maică- sa i-a luat numele, când toți vorbim despre Iran ca despre „o axă a răului, preluând sintagma de la George W. Bush Jr. (care nici el nu știa mare lucru despre acest spațiu, cum alții nu știau nici despre România acum ceva vreme).

Maria Manolescu: „Scriu ca să-mi amintesc cum vreau să fiu“

Una din vorbele preferate ale bunicului meu, Moşu, cum îi spuneam, era: „Cine şi-o adus aminte?. Şi de cele mai multe ori nu se referea la lucruri care s-au întâmplat, ci la lucruri noi, neaşteptate şi neanunţate. Adică nu spunea „Cine şi-o adus aminte că trebuia să cumper pâine , ci, să zicem „Cine şi-o adus aminte c-o să vină şi revoluţia?. Acest „cine şi-o adus aminte că... ajunsese să înlocuiască definitiv mai puţin poeticul „cine s-o gândit că... . Mi-a luat ani buni să înţeleg expresia lui Moşu

Eugen Istodor: „Ştiam că realitatea mi-e mumă, şmecheria combinaţiilor narative ciumă în a crea o carte“

Mi-am ţinut viaţa cu jurnalismul. Incult, am practicat tipare deja inventate. În reportajele mele mi se spunea că semăn cu Brunea Fox, în interviuri cu Monciu Sudinschi. Şi, cum nu-i citisem, i-am devorat. Da, nu aduceam nimic nou sub soare.

Florin Irimia: De ce scriu

Scriu pentru că sunt posedat. Nu de Diavol ci de mine însumi. Scriu pentru că sunt revoltat. Scriu cu furie, scriu ca să mă calmez. Scriu pentru că văd, aud, sunt agresat, angoasat, sunt disperat. Scriu ca să supraviețuiesc. Îmi fac plută din cuvinte – pluta Meduzei – și mă las purtat pe apele negre ale minții din creier. Ale lucidității. Totul este un calvar. O agonie. Nimic nu vine de la sine. Totul e sforțare. Totul e supliciu. Cât are să mai dureze? De ce nu se termină-odată? De ce-aș vrea să se termine?

Ana Maria Sandu: „Un fel de alergare“

În copilărie, cuvintele mele se lăsau greu adunate pe hîrtie. Scriitorii semănau cu niște balauri cu două capete, din moment ce ar fi putut să umple nenumărate pagini dacă ar fi fost în locul meu și ar fi avut ca temă pentru acasă o compunere. Îi detestam pentru abilitatea asta.

Ștefania Mihalache: „O carte pe care o scriu ajunge să fie învelișul dur al unei trăiri informe“

Narcisismul arareori mă părăsește când se insinuează în câmpul emoțional nevoia de scris. Sau egotismul, atenția la sine sau cum s-o mai fi numind. La fel și clasica teamă de timp care poate nu mai este cool de menționat dar există și determină multe. Temele mele pleacă deci, mai mereu de la mine. Și de la teama mea care poate este un drapaj al orgoliului. Sau chiar invers. Dar nu asta e important. Important e unde ajung ele, temele.

Ioana Nicolaie: „De unde vin cărțile?“

În capul meu de autor e o bibliotecă, un copac, pagini goale peste pagini imprimate, un șir de bibliorafturi. Pot fi, am mai spus-o, foarte multe sertare. Când scriu, nu iese nimic dintr-un impuls de moment. Biblioteca e acolo, de ajutor, dar nu mă bazez decât foarte puțin pe ea. Copacul e mai important, da, fără el n-aș ști că acum, chiar acum trebuie să mă apuc de volumul de versuri și nu de un roman. Are rădăcini adânci, crengi puternice, de pe unele frunzele deja s-au scuturat. A crescut cu o instalație de pom de iarnă în trunchi. Cele mai multe beculețe clipesc, după care se sting. Unele se ard și-acestea chiar nu contează.

Mihail Vakulovski: „…dar lumea mă crede poet“

Mă întreba zilele astea un amic cum se explică faptul că şi eu şi fratele meu sîntem scriitori. Primul Vakulovski de care se ştie a venit în Moldova din Cetatea Albă, pe post de „pisar, adică „scriitor, că oamenii erau analfabeţi şi el a venit să-i înveţe să scrie şi să citească. El trebuia să acopere sudul Moldovei, iar frate-so – nordul.

Ruxandra Cesereanu: „Îmi place să mă înfăşor în fraze ca într-un cocon dantelat“

Nu am un ceasornic exact pentru scris. Poezie scriu doar când simt că, dacă nu scriu, risc să mă consum într-un dezechilibru acut, psihic și sufletește. Proza, în schimb, o gândesc ca pe o construcţie, ca pe un edificiu cu oase bine amplasate, şlefuite, cu ferestre largi, cu uşi încăpătoare şi odăi la fel, pline de narativitate.

Dan Coman: „Scriu proză doar atunci cînd nu mai am forţă pentru poezie“

Marţi, 5,30 Scriu de o oră. A doua ceaşcă de cafea şi încă n-am depăşit o jumătate de pagină. În dimineaţa asta n-a mers prea bine. Nu reuşesc nicicum să o fac pe femeia asta durdulie să-şi tragă ciorapii mai sus de genunchi. Pînă aici a mers dintr-o suflare, dar cum am ajuns la genunchii ăştia cu pielea foarte uscată (un început de psoriazis?), cum m-am împotmolit. Ieri dimineaţă a mers mult mai bine.

Etichetă: exclusivitate