BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Bărbaţi fără femei, ultima carte de Haruki Murakami lansată de editura Polirom, a fost scrisă în primul rând pentru cei îndrăgostiţi de modul în care autorul japonez vede relaţiile umane prin acea îmbinare între fantasticul subtil, erotism, timiditatea ce ascunde trăiri stranii şi culorile din interiorul singuraticilor, încât repetarea unor subiecte sau teme vechi nu îi mai deranjează.
Nu ştiu cum face, dar este a nu ştiu câta oară când Haruki Murakami ia un subiect ultrafolosit în literatură pentru a-l transforma într-o lectură la graniţa dintre cotidian şi halucinant. Noul titlu păstrează misterul din romanul În căutarea oii fantastice şi călătoria spre sine a studentului însingurat şi plin de obsesii muzicale, amintindu-ţi de Pădurea norvegiană.
Se ia un bărbat de (aproape) treizeci de ani, proaspăt divorţat, însingurat într-o metropolă niponă, plictisit de toţi şi de toate, şi se trimite în căutarea imposibilului: oaia fantastică, vietatea în care şi-a pus toate speranţele un personaj ce dirija societatea din umbră, chiar şi de pe patul de moarte. S-au mai adăugat nişte personaje misterioase, un pic de suspans ireal, o prezenţă feminină de-o senzualitate atipică (des întâlnită în romanele autorului) şi nişte detalii stranii. În final, toate acestea sunt amestecate imprevizibil pentru a rezulta un alt roman din colecția Haruki Murakami. Spre deosebire de alte cărţi ale autorului, În căutarea oii fantastice prezintă un personaj masculin aflat în plină criză emoţională care va fi scos din mediul său - metropola acoperită de zgârie-nori, agitaţie şi neoane - pentru a fi trimis într-un loc sălbatic şi mitic, ascuns tocmai în ţinuturile nordului îndepărtat al Japoniei.
Întâlnirile cele mai simple, clădirile lipsite de o povară istorică, oamenii retraşi într-o singurătate apatică pot ascunde, de fapt, cele mai întunecate poveşti, deseori greu de pus în cuvinte. Hotelul Delfin din romanul Dans dans dans (apărut la Polirom) al scriitorului Haruki Murakami este un loc de graniţă, între vis şi realitate, un spaţiu al prevestirilor şi premoniţiilor, al pierderii şi regăsirii de sine.
În noapte se întâlnesc o studentă pasionată de lectură şi de limba chineză, sora ei (un fotomodel cu tulburări de somn), o prostituată agresată şi părăsită într-un hotel ieftin, un trombonist de jazz şi un angajat la o companie de IT, dar protagonistul acestui roman este, de fapt, oraşul Tokyo. Dramele se intersectează în metropola plină de neoane stridente şi panouri electronice. La început, Haruki Murakami îşi fixează poveştile în decoruri zgomotoase, schimbate într-un ritm alert, trecând apoi la cele de interior, minimaliste. Noaptea, Tokyo pare un fluviu luminos, ieşit din matcă pentru a duce la vale banalitatea din existenţa personajelor.
Începi să vezi două luni pe cer? Înseamnă că ai halucinaţii. Dac-ai lătrat la ele, totul e în zadar. Dacă mai şi citeşti despre ele, ai intrat în anul 1Q84 şi ai în faţă unul dintre cele mai aşteptate romane scrise de Haruki Murakami.
Spuneam (aici) şi după primele două volume: lectura romanului lui Murakami e uşoară, ba chiar uşurică ar spune unii tipi mai răi de gură. De ce totuşi prinde aşa de frumos, de ce e totuşi Murakami şi un scriitor subtil, nu doar comercial. Am avut timp să mă gîndesc la asta pe parcursul volumului al treilea.
Haruki Murakami este genul de scriitor capabil să scoată nişte povestiri captivante şi din plângerile primite de angajatul unui supermarket. Nimic din începutul povestirilor incluse în volumul Elefantul a dispărut nu prevesteşte întorsătura absurdă, ilară sau dramatică a naraţiunii. Dar Murakami are acea reputaţie menită să-ţi creeze aşteptarea extraordinarului din cotidian. Cele şaisprezece proze scurte sunt o revelaţie pentru cei obişnuiţi să citească numai romanele scriitorului japonez.
Prima traducere din acest an pe care le-o propune colecția Biblioteca Polirom iubitorilor de ficțiune din Romania este mult-așteptatul volum 3 al trilogiei 1Q84, o carte în care Haruki Murakami ne promite să dezlege enigmele lăsate în suspans, un roman în care magicul și oniricul sunt lăsate să se manifeste cu naturalețe și ingeniozitate. Cartea a sosit azi de tipografie și va fi în librării în zilele următoare.
Murakami s-a jucat iar cu memoria auditivă. De data aceasta este vorba de o bijuterie din repertoriul lui Nat King Cole. Dacă ai citit şi Pădurea norvegiană, vei fi tentat să compari cele două romane. Acelaşi personaj care îşi rememorează viaţa afectivă, derulând o coloană sonoră din timpul ce nu mai poate fi luat înapoi. Acelaşi vârtej emoţional obsesiv, unde erotismul se întâlneşte cu moartea. Acelaşi tribut adus voluptăţii rafinate, în compania unei cărţi şi a unui disc memorabil. Finalul este, însă, diferit.
În 1Q84, Murakami îşi aduce personajele în pragul unei apocalipse personale. Crezul existenţial, convingerile securizante izvorâte din traume, etica, toate sunt date peste cap, pe măsura ce fiecare se împotmoleşte în hăţişurile propriilor secrete. Cele două volume ale romanului sunt o analiză tăioasă sau, mai degrabă, un compediu al patologiilor societăţii actuale, unde anomia, alienarea şi furia sufocă sensibilitatea.
Dacă Proust ar fi trăit în Japonia anilor ’60, şi-ar fi resuscitat amintirile amorţite prin ascultarea unor hit-uri precum Norwegian Wood. Ar fi dat Parisul pe un Tokyo efervescent şi decorul rafinat, uşor decrepit, pe camera de cămin tapetată cu nuduri lascive sau cu fotografii înfăţisându-l pe Jim Morrison. Personajele sale ar fi fost nişte trendsetteri în materie de orientări artistice, ispitindu-şi colegii să încerce noutăţi «exotice», precum muzica formaţiei The Beatles sau romanele lui Fitzgerald.