BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Grecii antici închinau pătrunjelul Persefonei, în cadrul ritualurilor funerare. După creștinare, beneficiarul a devenit Sf. Petru, ca urmaș al lui Caron, păzitorul sufletelor. Se spunea despre el că aduce ghinion celui care îl folosește cu gânduri necurate. Tot la greci, câștigătorii competițiilor sportive primeau cununi din pătrunjel, iar curțile aveau la poartă tufe de pătrunjel.
Se pare că legiunile romane au adus, pentru prima oară salvia (Salvia officinalis) din Egipt. A fost numită salvia de către romani (în traducere a salva), pentru că era utilizată în diferite afecţiuni ale soldaţilor din trupele Imperiale din campaniile susţinute în Egipt. Cu aceeaşi reputaţie trece şi în Evul Mediu, în Imperiul Carolingian mănăstirile cultivându-o ca o plantă specială pentru tratamentul multor afecţiuni. Tot atunci salvia intră şi în bucătăriile claselor nobiliare, mai ales atunci când erau necesare anumite metode pentru fezandarea cărnii de vânat.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) era considerat o plantă sfântă, atât de către egipteni, cât şi de greci şi romani şi în lipsa tămâiei care era scumpă, era folosit pentru ardere în templele antice. Rosmarinus în limba latină înseamnă rouă de mare şi era oferit ca ofrandă Afroditei, zeiţa frumuseţii, a senzualităţii şi a dragostei, la vechii greci. Era ars, de asemenea, în camerele de spital, leprozerii sau în camerele invalizilor, pentru a purifica aerul. În timpul perioadelor de ciumă era purtat de populaţie în săculeți, la gât, pentru protecţie împotriva bolii. Această plantă însoţea individul de la naştere (o ramură de rozmarin era pusă în leagăn) și căsătorie (cununi de rozmarin erau purtate de miri), până la moarte. Ca un simbol al dragostei, frumuseţii şi credinţei în stabilitatea cuplului, se planta o tufă de rozmarin în grădina casei, care era îngrijită pe parcursul întregii vieţi.
Ienibaharul a fost folosit timp de secole de mayași pentru îmbălsămarea trupurilor înalților prelați. Ienibaharul este cultivat în Jamaica, fiind cunoscut și sub numele de allspice, deoarece combină gusturile mai multor mirodenii.În secolul al XIX-lea, soldați ruși puneau boabe de ienibahar în cizme, pentru a le încălzi picioarele, pe durata marșurilor de iarnă.
Pelinul este folosit încă din epoca medievală pentru alinarea febrei, deparazitarea părului, bolile femeiești și combaterea oboselii. Se spunea despre pelin că poate contracara orice otravă și protejează împotriva atacului de cord. Era, de asemenea, folosit în magie, fiind adăugat în poțiuni sau ars în combinație cu alte plante aromate. Infuzia de pelin era folosită pentru purificarea cristalelor folosite pentru divinație și a oglinzilor. Iar credința că, pus sub pernă, pelinul îți aduce vise premonitorii, a dăinuit până în zilele noastre, în Europa.
Cimbrul de vară (de cultură) şi cimbrul de iarnă peren (adevărat), din familia Lamiaceae (menta), este originar din zona mediteraneană, fiind în prezent cultivat și în Europa centrală, Asia, sudul Africii şi în America centrală. Cimbrul de vară era folosit încă de pe vremea romanilor în bucătărie pentru gătit dar şi ca plantă medicinală. De asemenea, îi erau atribuite puteri afrodisiace, până în Evul mediu, documentele medicinale atestând că era prescris pentru păstrarea fidelităţii şi potenţei sexuale pentru cuplurile căsătorite.
Probabil ați auzit de el sau chiar ați gustat absint, licoarea poeților francezi de acum mai bine de un secol. Principalul ingredient al său este anasonul. O plantă aromatică specială, cu o istorie dramatică și amuzantă, în același timp. Pitagora îl recomanda drept tratament pentru epilepsie, iar câteva sute de ani mai târziu, anasonul era (prin secolul al XIV-lea) atât de valoros, încât din taxele de import pentru el a fost reparat Podul Londrei. Anasonul este strâns înrudit cu mărarul, chimenul, coriandrul şi feniculul (în limba Hindi feniculul şi anasonul au acelaşi nume), fiind recunoscut ca medicament şi condiment încă de acum 3.500 de ani la egipteni şi apoi la romani. În Imperiul Roman era cultivat în regiunea Toscanei şi era utilizat cu preponderență de aristrocrație,după festinurile tradiţionale ale patricienilor, pentru efectele sale calmante asupra sistemului digestiv. Dioscorides şi Pliniu cel Bătrân amintesc în lucrările lor de această plantă.
Coriandrul este considerat unul din cele mai vechi condimente folosite în alimentaţie. Menţionat chiar și în Biblie, era folosit în alimentele specifice Paştelui evreiesc. În Egiptul antic era folosit pentru aroma sa dar şi pentru prepararea parfumurilor şi a cremelor pentru igiena zilnică. În bucătăria actuală a Europei poate fi utilizat singur sau în combinaţie cu chimenul, ardeiul iute, usturoiul şi menta proaspătă, rezultând o combinaţie de arome apreciată mai ales la mâncărurile din pește şi carne de vânat.
Vechii greci credeau că vacile care pășteau pe câmpul de oregano aveau o carne mai gustoasă. Conform lui Aristotel, țestoasele care mâncau un șarpe se repezeau apoi la oregano, pentru a evita otrăvirea. Despre oregano se mai credea că este un calmant nervos și vindecă răul de mare. Doctorii chinezi îl prescriau pentru reducerea febrei, combaterea stărilor de vomă, a icterului și a dermatitelor. În Europa este încă folosit pentru ușurarea digestiei și calmarea tusei.
Deși pare inofensiv și acum e legat mai degrabă de cele sfinte ale ortodoxiei, busuiocul are o istorie fascinantă. Se spune că Salomeea a ascuns capul lui Ioan Botezătorul într-un vas cu busuioc, pentru a estompa mirosul descompunerii. Grecii și romanii credeau că busuiocul crește doar dacă la plantare strigi blesteme inimaginabile și urli. De asemenea, la greci, doar capetele încoronate aveau dreptul să culeagă busuioc; dacă erai un om rău și miroseai busuioc, îți creștea un scorpion în cap. În India, planta de busuioc este sacră, fiind închinată zeilor Krishna și Vishnu și prezentă în fiecare casă. Fiecare credincios hindus trebuie să plece din lumea aceasta purtând o crenguță de busuioc pe piept, aceasta fiind pașaportul său către paradis.
Dafinul (Laurus nobilis) este originar din Asia minor și se cultivă în zona mediteraneană, în special în Turcia, Spania, Maroc, în Statele Unite şi în zona sud-vestică a Ucrainei. În documentele imperiului Hitit de acum 5.000 de ani, sunt amintite frunzele de dafin ca frunze sfinte ce se aduceau ofrandă zeilor, iar luptătorii de pugilat (boxul antic practicat fără mănuşi protectoare, doar cu nişte curele şi atele de lemn care ridigizau articulaţiile încheieturii mâini), erau încununaţi pentru victoriile lor cu frunze de dafin. Mai târziu, grecii şi apoi romanii au preluat semnificația festivă a dafinului, atât în ritualul religios (erau oferite Zeului Apollo ca ofrande, iar preotesele Oracolului din Delphi pronunțau profeţiile ţinând o frunză de dafin în gură), cât şi în ceremoniile de omagiere a comandanţilor romani după bătăliile câştigate.
Trăiește slab, gurmand și sănătos, cu subtitlul Dieta neopaleolitică, a gastronomului francez Romain Gagnon publicată în anul 2004, a făcut o excelentă impresie la prima publicare, în primul rând pentru că era scrisă de un inginer gastronom care a privit cu ochi critic teoriile de multe ori sterile ale nutriționiștilor marginali și apoi pentru că a încercat să descrie paradoxul american: o națiune cu grad ridicat de educație având în plus și posibilități financiare pentru a se hrăni foarte bine. De ce apare însă ca națiunea cu cel mai ridicat procent procent de obezitate al planetei?