BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Până când experimentele oamenilor de știință nu ne vor putea convinge că visarea s-ar regăsi și la plante sau animale, o să trăim cu credința că ea este un fenomen legat strict de specia umană. Nu mă refer aici la visul propriu-zis, pe care îmi vine să cred că îl au și speciile mai puțin inteligente decât noi, altfel – ca să dau un exemplu aproximativ – câinii n-ar tresări uneori prin somn, scâncind ca de cine știe ce spaimă ireală.
Romanele, care prin însăși natura lor se desfășoară epic pe o suprafață largă, sau, în orice caz, ceva mai întinsă decât alte specii literare, prețuiesc conflictul și „trăiesc excelent de pe urma lui.
Se aude că Google, corporația-mamut specializată în furnizarea de servicii și produse pe Internet, lucrează de zor la un proiect colosal: digitalizarea întregului fond de carte scrisă și tipărită vreodată, pretutindeni în lume. Iar operația aceasta uluitoare nu se face de amorul artei, ori în interesul vreunei arhive secrete, ci pentru a pune la dispoziția oricui din lumea largă tot ce-și dorește să vadă și să consulte din patrimoniul cultural produs și consemnat tipografic de omenire în ultimele vreo cinci-șase sute de ani.
Dacă aș fi un autor de SF așa-zis clasic, care scria pe la începuturile aventurii spațiale a omenirii, cred că aș avea destul de puține variante de subiect. Ar trebui să-mi imaginez neapărat o călătorie cosmică, cel mai probabil spre Marte, întrucât călătoriile spre Lună le-au abordat consistent alții înaintea mea, începând cu Jules Verne și Wells, continuând cu Henric Stahl la noi și atâția alții în SF-ul mondial. Aș alege, deci, o expediție spre Marte, cu un echipaj economicos din punct de vedere numeric, fiindcă nu mi-aș putea închipui că în zorii explorărilor cosmice veritabile s-ar putea trimite în spații un oraș întreg. Mi-aș urmări echipajul pas cu pas, încercând să schițez pentru unii dintre astronauți, dacă nu pentru toți, o mică psihologie de campanie și un conflict.
O critică înțepenită între valorile clasice și metodele tradiționale de analiză „înghite greu scrieri precum Hobbitul sau Stăpânul inelelor, iar faptul că după trilogia de tip „high fantasy a lui J.R.R. Tolkien s-au făcut filme spectaculoase, fie și încununate …
O istorie a cenzurii sub comunism s-a mai încercat, însă problema rămâne inepuizabilă și înclin să cred, din experiență proprie, că oricând i se pot adăuga aspecte noi. Unele chestiuni sunt chiar subtile, luminând atât regulile absurde ridicate odinioară de oficialitate în calea scrisului și a editării, cât și diverse strategii de răspuns, atunci când asemenea replici, cu mai mic sau mai mare efect practic, se puteau imagina.
Oricât ar încerca unii dintre noi să prezinte lucrurile altfel, tema vampirului este una de import în science-fiction. Ea aparține fantasticului romantic și mai ales literaturii gotice, unde a și produs scrieri rezistente la coroziunea timpului. Cap de listă este mereu reeditatul Dracula al lui Bram Stocker, sursă de inspirație și imbold de reinterpretare, în cheie proprie sau în registrul mai liber al „variațiunilor, pentru destui autori de azi. Asta nu înseamnă că SF-ul n-a fost tentat și el de vampirism, fiindcă – am mai spus-o și o repet – nu există genuri pure, iar hibridarea literară e tot atât de valabilă ca hibridarea umană, dacă e să dăm crezare savanților specializați în analiza genomurilor de toate felurile, și care descoperă între genele omului modern între 1 și 4 la sută gene transferate de la neanderthalieni.
Știu, un asemenea titlu vă trimite cu gândul la România social-politică a acestor ani. Dar, cum nu intenționez să mă transform peste noapte într-un analist de subiecte generale, mă voi rezuma la chestiunile aplicate ale acestei rubrici – bunăoară la relația, tot mai strânsă în ultimul timp, a SF-ului cu Internetul. Fiind un om poate nu atât de modă veche, cât de cultură ceva mai veche, mărturisesc că mi se strânge inima ori de câte ori văd că o publicație interesantă, bună de răsfoit și de citit pe îndelete, căreia poți chiar să-i miroși paginile abia ieșite de sub tipar, își încetează apariția în această formă clasică și trece exclusiv la varianta electronică.
Întrucât, de regulă, nimic nu se face la modul pur gratuit, ci măcar în perspectiva unor beneficii comune, să vedem cam ce s-ar putea obține de pe urma asocierii sefiștilor. Cine citește (ori recitește) statutele asociațiilor ce s-au perindat prin scena fandomului românesc va întâlni cam aceleași lucruri frumoase și înscrise într-o largă generalitate, începând cu definirea grupării ca asociație cu personalitate juridică, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ și interesată în dezvoltarea unor proiecte comune, în țară și peste hotare. Nici în ce privește obiectivele ceva mai aplicate domeniului nostru n-am prea găsit diferențe de la un program la altul, toate emanând aceleași bune intenții și promisiuni ademenitoare, precum încurajarea producției specifice genului, editarea de reviste și buletine informative, organizarea unor tabere de creație, a unor convenții naționale urmate de delegări la manifestările internaționale ale genului, acordarea de premii pentru scrierile recente și pentru alte tipuri de lucrări artistice din domeniul anticipației.