După moartea tatălui lui, sortând diverse vechituri, un personaj de-al lui Paul Auster e bântuit de biografia tatălui lui pe care își dă seama că-l cunoscuse prea puțin… Treptat, personajul devine un fel de detectiv particular pe urmele vieții necunoscute a celui mort, încercând să întregească, din obiecte, haine, scrisori, cărți, o identitate adevărată.
Am citit de multe ori paginile lui Auster despre aventura acelei vieți postume fără să știu de ce le preferam altor pagini și altor cărți. Între timp, scriam și eu câteva romane: Spovedanie la Tanacu și Cartea Judecătorilor, apoi Nopțile Patriarhului și, după o călătorie în Africa, În Țara lui Dumnezeu. Pe primele trei le-am scris împinsă de la spate de alții, editori sau prieteni, pe al patrulea, despre străvechiul ritual al exciziei genitale a fetițelor din tribul afarilor, l-am scris din dorința de a păstra consemnată amintirea unei călătorii tulburătoare. Toate, așadar, au fost scrise, cumva, dintr-un impuls exterior.
Uitasem de Paul Auster când am început să scriu Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut. După cum uitasem și de o dispută scriitoricească ce mă preocupase cândva : aceea dintre Soljenițîn și Șalamov pe tema memoriei comunismului. Ce să faci cu amintirea acelei epoci? În general vorbind, ce să faci cu trecutul? Soljenițîn credea că ororile comunismului trebuie demascate până la capăt pentru ca istoria să nu se mai repete. Șalamov, după 20 de ani petrecuți în Kolîma, ajunsese la concluzia că dezumanizarea acelor vremuri trebuie să piară odată cu generațiile pe care s-a făcut experimentul colectivist.
Am crescut cu povestiri despre Basarabia mitică, unde, între cele două războaie mondiale, oameni de nații și religii diferite se înțelegeau pe românește. Primele personaje ale unui roman nescris încă erau tanti Raisa, unchiul Matei, tanti Stepanida, Marusea, totea Olga, nenea Petre, Iliușenka, vărul Kolea și alții pe care aveam să-i uit de îndată ce n-a mai fost nimeni să-mi amintească de ei. Unii s-au refugiat în Regat, de două ori, în 1940 și apoi în 1944, alții au fost deportați de ruși și au murit în Siberia, alții, mai norocoși, au fugit în Occident. În culisele copilăriei la bloc din vremea lui Ceaușescu, generația mea asculta Pink Floyd, visând să sară Zidul…
Peste ani, când mă așteptam mai puțin, rubedeniile rătăcite m-au vizitat cu o stranie limpezime, de parcă ieri ne-am fi despărțit. Ce legătură au însă Basarabia interbelică și refugiații ei cu Pink Floyd și cu generația celor care au construit socialismul în România? De unde până unde? Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut e, totuși, povestea lor de familie. Mi-am dat seama de asta abia după ce am scris-o.