To shoot or not to shoot?

de Costi ROGOZANU

„Povestirile ne pot face să înţelegem. Fotografiile fac altceva: ne bîntuie“ – Susan Sontag

Puţine sunt cărţile de eseu serios, deştept, documentat pe care să le poţi citi în autobuz, tren, poate chiar în maşină dacă nu eşti tu cel care conduce. Susan Sontag a avut dintotdeauna acest dar. Până şi colecţia de eseuri care i-a adus renumele („Împotriva interpretării“, tradusă şi la noi) poate fi parcursă uşor şi de cei care nu-i cunosc prea bine pe Walter Benjamin sau Artaud. Susan Sontag este o maestră a contraintuiţiei, deranjează, atacă, explică într-o manieră care aminteşte de ambiguitatea englezească a expresiei „a fotografia“ (dar şi „a împuşca“): to shoot.

Eseul Privind la suferinţa celuilalt e în primul rând o sumă de referinţe foarte utile pentru toţi aceia care admiră fotografia sau fotoreportajul de război. Sontag demistifică o parte din ceea ce ne închipuim noi că e fotografia de război. Şi înşiră la rece întrebări extrem de incomode adresate felului în care privim suferinţa în timpurile moderne.

De ce nu acceptăm o fotografie „frumoasă“, „artistică“ de după atacurile de la World Trade Center? De ce calitatea estetică a unei fotografii de la locul unui dezastru este calificată din start cinică? Sau invers: de ce unii fotografi îşi înscenau fotografiile „autentice“ (reaşezau cadavrele sau spuneau că au fografiat pe front când de fapt fotografiau la şedinţele de instrucţie)? Scade asta cu ceva efectul anti-război, forţa fotografiei de a ne face conştienţi de distrugere?

Foarte interesante sunt pasajele despre suferinţa fotografiată în „lumea civilizată“, Vestul dezvoltat faţă în faţă cu fotografiile cu suferinzi din alte părţi ale lumii. Sontag observă că fotografiile cu americani morţi în Al Doilea Război Mondial sau în alte conflicte ascund aproape mereu figurile celor căzuţi. Soldaţii sau civilii morţi din Vest nu au feţe, nu au nici o urmă de identitate în Occident. În schimb, cu cât locurile sunt mai exotice (Africa, în special), cu atât există probabilitatea mai mare să avem în fotografii cu feţele expuse ale victimelor. Interpretarea autoarei vine ca un brici (e de altfel stilul său sincopat de a sări de la un „tag“ la altul cu o vioiciune uneori contrariantă, alteori revelatorie): „În general, trupurile crunt mutilate care apar publicate sunt din Asia sau din Africa. Această tactică jurnalistică preia seculara practică de a expune fiinţe umane exotice – mai exact, colonizate: din secolul XVI şi până în secolul XX, în expoziţiile etnologice de la Paris şi Londra şi din alte capitale europene erau expuşi, ca nişte animale în grădina zoologică, africani şi locuitori din îndepărtate ţări asiatice.“

Să mai amintim că „exoticii“ irakieni experimentau primii ce înseamnă bombardament aerian (după primul război mondial, forţele britanice experimentează atacul aerian în coloniile mai greu de controlat, Irak şi Palestina…). Dar am simţit-o ca pe o tragedie abia cînd Franco a început să-l ordone în războiul civil din Spania. Când e „la ei, departe“, totul e în regulă. Când e „la noi, în Europa, în Vest“, lucrurile se schimbă.

Fotografierea suferinţei nu e un simplu act moralizator. Sontag vorbeşte şi despre curiozitatea morbidă a fiinţei umane de a privi „de neprivitul“. De ce am privi oameni împuşcaţi în faţă sau oameni care tocmai îşi dau sufletul sau un câmp de bătălie însîngerat? Se întreabă chiar dacă nu cumva aceşti oameni ar trebui văzuți doar de chirurgi sau de oameni care ar avea un profit profesional şi o posibilitate de ameliorare a situaţiei. Restul, oricât am fi de moralizatori, privim astfel de fotografii şi ca nişte spectatori perverşi… Spre finalul eseului, Sontag îşi demontează inclusiv propriile clişee, spunând că fotografierea suferinţei (devenită de vreun secol mai puternică decât cuvântul, mai „crezută“ decât cuvântul) îşi are rolul său, că nu mai poate spune cu mâna pe inimă că de fapt ni se toceşte simţul realităţii atunci când privim prea multe lucruri dure. Şi că preferă să schimbăm canalul care difuzează un război fără să ne simţim vinovaţi decât să nu avem acel canal de ştiri deloc. E prea provincial să tot repeţi că ştirile sunt cinice şi că exploatează suferinţa. Mai bine am privi imaginile şi am începe să ne punem întrebări – e singura şansa de a ieşi din cercul vicios al suferinţei.

Cât despre cei care redau suferinţa, ei au răceala ei inumană, aceea de a sta în mijlocul cruzimii şi de a o surprinde, dar au şi merite incredibile. Sontag evocă fotografi uitaţi care au acoperit războaie sângeroase uitate de toată lumea, deloc „comerciale“, dar care acum sunt de văzut şi de căutat. Pentru că s-ar putea să fie mult mai autentice decît fotografiile trecute prin cenzura armatei. Primele fotografii au fost făcute în războiul din Crimeea, la mijlocul secolului 19. Fotograful a respectat instrucţiunile armatei: fără morţi, fără răniţi, fără suferinţă, doar mândrie patriotică. Şi în mare parte, fotograful angajat pentru asta s-a executat. De atunci, profesionistul de pe front luptă să redea autenticitate în pofida dorinţei autorităţilor (asta dacă e un profesionist adevărat). Au existat fotografii aranjate, cenzurate, trunchiate, dar au existat şi fotografi incredibil de curajoşi.

Bătălia nu se duce doar pe front, ci şi în redacţiile de ştiri. Cum alege editorul imaginile cele mai relevante trimise de pe front? De ce nu au fost date fotografiile de imediat după tragedia de la WTC, imagini cu mâini care ies din moloz, cu morţi semiîngropaţi de prăbuşirea clădirilor etc.? sunt cele mai dificile întrebări. Sontag constată că simultan cu vulgarizarea televiziunii comerciale există şi o puternică cenzură a „bunului gust“ – există un cod nescris al doliului care se tot modifică în redacţiile de ştiri, în mintea autorităţilor şi tot aşa.

Evident, discuţia rămîne deschisă. Suportăm din ce în ce mai multă violenţă? S-a ridicat pragul de suportabilitate? Ce difuzăm după o catastrofă (şi am avut cîteva războaie, revoluţii, cutremure devastatoare numai în ultimii ani)? Există un acces nelimitat la imagini de la faţa locului şi totuşi ele nu ies dintr-un anumit tipar. Preferăm să codăm suferinţa altora într-un anumit fel? De ce aşa şi nu altfel? Un punct bun de pornire e textul semnat de Susana Sontag.

Şi o temă pentru acasă: cînd aţi văzut ultimul fotoreportaj autentic de pe frontul din Afganistan, cu soldaţi români? Dacă n-aţi văzut, scrieţi un eseu despre această situaţie.

Back to top