Citind acum ceva vreme unul dintre primele drafturi ale acestui manuscris, Misterul mașinuțelor chinezești (coelcția Ego. Proză, ed. Polirom), am rămas cu ideea că această carte are o putere. M-am gândit mult la ea, la unele pasaje puternice, care mi-au răscolit mintea și m-au făcut să mă gândesc la propria copilărie, la părinții mei, la bunici și la călătoriile-aventuri din vremea în care orice necunoscută din existența mea căpăta dimensiuni apocaliptice. Apoi am dat peste o legendă interesantă, e drept, japoneză, nu chinezească, și lucrurile s-au legat în mintea și-n inima mea.

Japonezii au o tradiție, Kintsugi, care înseamnă repararea vaselor sparte și apoi acoperirea ”leziunilor” cu aur topit. Vasul astfel reparat nu mai e cel dinainte, poate că la formă aduce cu acela, dar aspectul nu mai e la fel și parcă nici nu se mai simte la fel când îl iei în mână. Aceste semne ale istoriei unui obiect înseamnă de fapt valoare adăugată, o poveste nouă, încă o amintire, e de fapt ca un suflet tulburat și apoi împăcat. Japonezii folosesc termenul de ”kintsugi” și pentru cancer, boala cea mai întâlnită în Japonia, referindu-se la urmele trupești și sufletești pe care le lasă în urma sa: un alt mod de a privi viața, putere, voință, reziliență. Pentru mine, cartea asta nouă a lui Florin Irimia este Kintsugi, atât am vrut să vă spun.

Misterul mașinuțelor chinezești este o colecţie de patruzeci de povestiri interconectate și tot atîtea episoade din viața unui (viitor) scriitor, nu neapărat cel care și-a pus numele pe copertă, dar nici foarte diferit de el. Patruzeci de povestiri care se pot citi asemenea unor capitole de roman și în care memoria și ficțiunea, nostalgia și suferința se completează reciproc pentru a forma un univers personal populat cu tot felul de creaturi, cînd blînde, cînd fioroase, cînd amuzante, cînd melancolice, cînd protectoare, cînd reci, cînd pur și simplu ciudate.

 

Torturat, ca noi toţi, de un irepresibil sindrom Peter Pan, Florin Irimia porneşte, în Misterul maşinuţelor chinezeşti, în căutarea propriilor «à côté de chez…». Adică îşi retrăieşte, scriind, propria copilărie petrecută în decorul sordid al ultimului deceniu comunist, transmutînd viaţa imediată a copilului într-o introspecţie de multe ori dureroasă.

Căci nu atît mulţimea de întîmplări comice şi de «faze», cum ar spune Ovidiu Verdeş, pe care autorul şi le aminteşte, povestindu-le cu un talent şi o plăcere evidente, sînt partea cea mai intensă a cărţii, ci căutarea obsedantă a vechilor traume, a crăpăturilor din porţelan, a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie, atîta vreme refulate, prin care autorul îşi citeşte, ca-n liniile din palmă, viaţa actuală. Florin Irimia nu caută copilul pierdut, copilăria pierdută, ci, prin ele, se caută pe sine însuşi. În acest proces, ficţionalizarea, mergînd pînă la construirea amintirilor-paravan şi la modelarea întîmplărilor în sens estetic, este uneori evidentă şi necesară: un coşmar străvechi, cu mama care-şi decapitează fiul, e retrăit în realitate odată cu moartea tragică a acesteia. O întîmplare de o mare cruzime, cea a descoperirii de către copil a jucăriilor care nu erau pentru el, îl aduce-n lumină pe tată, marele histrion al cărţii, cel care schimbă măşti şi femei ca un prestidigitator. Ei sînt cu adevărat eroii «misterelor» lui Florin Irimia, drama divorţului părinţilor (mai curînd pusă-n scenă decît cu adevărat rememorată) e adevărata miză, de o tristeţe de multe ori insuportabilă, a cărţii sale.

Dincolo de toate acestea, povestirile din volum respiră o ingenuitate, o naturaleţe, o lipsă de fasoane literare care mie mi-au amintit de cărţile lui Cezar Paul-Bădescu şi mi-au plăcut mult. Sper să placă şi cititorilor. – Mircea Cărtărescu

 

Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:

„E vară. Pentru moment am rămas fără mamă, dar am încă şcoală, iar tata, care e profesor, are şi el şcoală, numai că „orele“ lui sunt dimineaţa, pe când eu învăţ după-amiaza. Aşa că mă trezesc mai târziu, mă duc pe hol şi ridic de pe jos foaia de caiet studenţesc cu sarcini şi interdicţii pe care mi-o lasă acolo în fiecare zi: du gunoiul, fă cutare exerciţii la română până pleci (nu prea le fac), mănâncă cutare lucru din frigider, nu mai juca tenis cu peretele (ce obicei prost, oare de unde-l căpătasem?), ia-ţi pantalonii bleumarin, pune-ţi cămaşa albă, şterge-ţi şi dă-ţi cu cremă pantofii etc. De obicei nu citesc cu foarte mare atenţie instrucţiunile, pentru că ştiu că peste o oră, cel mult două, urmează să vină bunica şi o să mi le reamintească ea, dacă nu cumva chiar o să rezolve câteva dintre ele, cum ar fi să ducă gunoiul, să-mi pregătească hainele şi să-mi facă pantofii. Doar că de data asta pe bilet stă scris cu litere mari: BUNICA NU VINE AZI PENTRU CĂ SE DUCE LA DOCTOR! Sincer, nici varianta asta nu-mi displace. Bunica mi-e simpatică, mă ajută, se implică, atunci când eram mic m-a învăţat toate mărcile de maşini din parcare, Dacia, Aro, Moskvici, Fiat, Trabant, Wartburg, Skoda, dar şi ce-nsemna INRI, literele scrise deasupra crucii pe care era răstignit Isus (ce fel de rege mai fusese şi ăsta, aşa slab şi pirpiriu, nu erau toţi regii graşi?), dar acum e bătrână şi mă cam bate la cap. Sau, dacă nu, mă dădăceşte, lucru care îmi displace şi mai mult. Mi-ar plăcea să vină mama şi să mă dădăcească ea, măcar aşa, din când în când, dar mama nu mai vine. Tata zice că mama are alte preocupări acum, că e mult prea (pre)ocupată pentru ca să mai aibă timp să se (pre)ocupe şi de mine, dar eu ştiu că, de fapt, n-o lasă el să vină. De când au divorţat, mai precis, de când s-a mutat singură într-un alt apartament, adică de vreun an, n-am văzut-o decât o singură dată, şi atunci pe fugă. Bunica zice că nu-i nevoie s-o văd, că are să fie ea mama mea. Dar ea e mama lui tata, nu poate să fie şi mama mea. Cum nici tata nu poate să fie mama mea. Mă rog. Nu mă gândesc în fiecare zi la lucrurile astea. Doar când sunt obosit, ca acum, de exemplu. M-am trezit mai devreme decât aş fi vrut pentru că a sunat telefonul, numai că până am ajuns eu să răspund ţârâitul a încetat. Mă gândesc că poate era mama. Nu ar fi prima oară când mă sună să vorbim, deşi, după ce răspund, parcă nu ştie ce să-mi zică. Adică ne bucurăm amândoi la început şi aproape că vorbim unul peste celălalt, după care discuţia lâncezeşte până ce se stinge cumva de la sine. M-am gândit nu o dată că discuţiile cu ea seamănă cu arderea unui chibrit. Înflăcărate în primele secunde, după care flacăra se face din ce în ce mai mică, până se stinge în clipa în care receptorul este pus înapoi în furcă. Uneori vocea ei are un ton ciudat. Ca şi cum ar fi plâns sau de-abia s-ar fi trezit din somn. Totuşi, nu cred că era ea la telefon, pentru că, dacă era, ar fi sunat din nou. Poate era tata, care-şi amintise să-mi mai traseze o sarcină, sau poate era o greşeală. „Bună seara, domnule Stamatiad“, aud o voce în cap. E dintr-un film pe care l-am văzut la Bucureşti, acum două veri, şi care m-a speriat foarte tare. Sau poate era un prieten al lui. Nu al domnului Stamatiad, al tatei, vreau să spun. Sau mai degrabă o prietenă.”

Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul şi Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum şi în Ziarul de Iaşi. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele O fereastră întunecată (2012) şi Cîteva lucruri despre tine (2014).