Editura Polirom mi-a îndeplinit una dintre marile dorinţe secrete din perioada adolescenţei… aceea de a putea citi, fie chiar şi în traducere, cărţile lui Henry Miller, datorită unei serii de autor care a început cu Sexus şi continuată apoi cu Plexus, Nexus, Primăvara neagră, acele încântător-indecente capodopere ale romanului contemporan numite Tropicul Cancerului şi Tropicul Capricornului. Cea mai recentă apariţie se numeşte Colosul din Maroussi şi este un paradox. De ce am zis paradox!? Pentru că acel tip de cititor care a preferat şi îndrăgit limbajul (preponderent) licenţios din Tropice, va constata cu uimire că se află în faţa unei altfel de cărţi, în faţa unui Henry Miller de nerecunoscut, îndrăznesc să spun, un ALTFEL de Henry Miller…

Incipitul merită citat deoarece arată nu numai cum se poate naşte o carte, dar şi cum, printr-un straniu şi fericit joc al coincidenţelor, o călătorie de vacanţă se poate transforma apoi într-o carte memorabilă:

 

„Nu aş fi mers niciodată în Grecia dacă n-aş fi cunoscut o fată pe nume Betty Ryan, care locuia în aceeaşi casă cu mine la Paris. Într-o seară, pe când tăifăsuiam la un pahar de vin alb, a început să-mi povestească despre călătoriile ei prin lume. Întotdeauna o ascultam cu mare atenţie, mai ales pentru că, atunci când vorbea despre periplurile ei, era ca şi cum le-ar fi pictat: descrierile rămâneau în memorie precum pânzele unui maestru“.

Mai există încă un amănunt – scrisorile primite de la un prieten englez, îndrăgostit şi el de Elada şi mutat acolo, scriitorul Lawrence Durrell, de la care primea frecvent invitaţii de a vizita Grecia, nişte scrisori care-i dau, spune Miller, o „stare de confuzie“ plăcută deoarece „visul şi realitatea, istoria şi mitologia se îmbinau în ele cu mare meşteşug. Mai târziu aveam să descopăr că această  confuzie era reală şi nu se datora exclusiv darului său poetic“.

Chiar şi în această carte (aparent) cuminte, Henry Miller reuşeşte să şocheze, dar nu prin licenţele de limbaj, ci prin deloc obişnuitele (pentru el) exerciţii de admiraţie. Spre exemplu, bucătăria grecească este aşezată – ce sacrilegiu! – mai presus decât cea franţuzească, englezii sunt inferiori grecilor ca tipologie (cuvintele sale sunt mult mai dure, dar nu îndrăznesc să le citez!), se critică inapetenţa francezilor pentru prietenia autentică şi dezinteresată în raport cu spiritul deschis al grecilor, care te pot cuceri într-o clipă, ajutându-te să descoperi acest minunat şi din ce în ce mai rar  sentiment, o „virtute omenească“ care ne apropie, spune scriitorul,  de  „lumina divină“. Deloc în ultimul rând, sunt admirate peisajele greceşti în care istoria trăieşte şi care te pot ajuta să descoperi pacea interioară, un antidot pentru bolile multiple ale modernităţii:

„Până acum, el a fost doar un animal bolnav şi chiar şi divinitatea sa duhneşte. Este stăpânul mai multor lumi, dar în lumea sa, el nu este decât un sclav. Lumea trebuie să fie condusă de inimă, nu de creier. Peste tot, cuceririle noastre aduc doar moartea. Am întors spatele acestui tărâm unde se află libertatea. La Epidaur, în linişte, în marea pace care a pogorât peste mine, am auzit inima lumii bătând. Ştiu care e leacul: să cedăm, să renunţăm, să capitulăm, astfel ca micile noastre inimi să bată la unison cu marea inimă a lumii“.

La rândul tău, nu poţi să nu te miri (şi acest cuvânt este unul infinit de mic pentru a descrie gândul) cât de puţin îi trebuie unui scriitor pentru a fi fericit, unui romancier-narator de Tropice care vedea şi cea mai mică pată din orice soare şi care avea mereu pregătită o critică pentru oricine şi orice. Aveţi cumva idee?! Sunt (aproape) sigur că nu aţi ghicit:

„M-am rezemat cu spatele şi m-am uitat spre cer. Nu mai văzusem niciodată un asemenea cer. Era magnific. M-am simţit complet desprins de Europa. Intrasem pe un alt tărâm ca om liber – totul se aranjase astfel încât eu să mă bucur de o experienţă unică şi valoroasă. Doamne, cât eram de fericit! Dar pentru prima oară în viaţa mea, eram fericit având deplina conştiinţă că sunt fericit. Este bine să fii doar fericit; este un pic mai bine să ştii că eşti fericit; dar să înţelegi că eşti fericit şi să ştii de ce şi în ce fel, din cauza cărei anume înlănţuiri de evenimente sau circumstanţe eşti fericit, să fii fericit cu fiinţa şi cu conştiinţa, ei bine, asta e mai mult decât fericire...“

Iată, totuşi, că acest fost demon al scepticismului şi ironiei demolatoare, ştie să şi admire, să se bucure, aşa cum s-a putut vedea şi din lungul citat de mai sus, de lucrurile simple ale vieţii precum contemplarea cerului; de fapt, întreaga carte poate fi considerată un încântător exerciţiu de admiraţie pentru străvechea cultură grecească, dar, surprinzător, şi pentru spiritul grecesc dincolo de timp, astfel încât, din punctul său de vedere, nu există o contradicţie între Grecia străveche şi cea nouă, modernă în care constată un amestec unic de sorginte balcanică în care se îmbină vitalitatea, spontaneitatea şi căldura oamenilor.

În loc de final, s-ar mai putea adăuga faptul că, pe măsura lecturii, mirarea creştea cu fiecare pagină, dublată fiind de încântarea descoperirii unui spirit clasic, nu doar a unui demolator senzual a unei realităţi nesenzuale; rămân şi nişte întrebări tulburătoare:

CARE Henry Miler e cel adevărat, cel din Tropice sau cel din această neobişnuită carte de călătorii..? Sau măcar: Care Henry Miller e mai valoros..?

La asemenea întrebări răspunsul nu poate să fie decât unul subiectiv, dar puteţi să încercaţi şi să găsiţi un răspuns numai după ce veţi citi această integrală regală sau măcar unul dintre titlurile sale printre care şi Colosul din Maroussi

 

Recenzie de George Motroc – Townportal pentru BookMag