O săptămână în decembrie nu este tocmai tipul de roman pentru care a devenit celebru Sebastian Faulks. Romancierul englez, provenit dintr-o familie cu legături în înalta aristocraţie şi absolvent strălucit de Cambridge, are o îndelungată şi fertilă carieră în romanul istoric, specialitatea sa fiind Franţa secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea.

Însă, după cum a declarat atunci când a fost solicitat să scrie un roman din seria James Bond (în 2006), câteodată este bine să accepţi o provocare, în cazul acesta, un subiect care nu-ţi este neapărat la îndemână. Rezultatul, după cum dovedeşte romanul de faţă, poate consta nu numai într-un roman foarte reuşit, ci şi într-o înnoire şi împrospătare a resurselor şi tehnicilor tale romaneşti.

O săptămână în decembrie este localizat în acea săptămână de dinaintea Crăciunului anului 2007. Adică în zilele de aşteptare a ultimei sărbători de dinaintea marii crize care a lovit, ca urmare a falimentului unor bănci de calibru, societatea occidentală. O lovitură care, spune Faulks, a schimbat pentru totdeauna lumea aşa cum o cunoaştem noi, şi pe care personajele romanului său nu o anticipează, deşi trec pe lângă semnele care o anunţă.

Romanul este ancorat în marea tradiţie a prozei engleze, un alt posibil titlu al lui putând fi O săptămână din viaţa Londrei în decembrie. Căci asta este, de fapt, romanul: o suită de incizii în viaţa cotidiană a capitalei engleze, care este totodată, prin lumea financiară şi economică şi prin aspectul multicultural pe care l-a dobândit în timp, şi o metropolă a planetei. Londra lui Sebastian Faulks este, de fapt, o metaforă a lumii contemporane şi, totodată, personajul central al romanului său (chiar dacă mai există un personaj eratic, ce trece printre firele epice ale cărţii: John Veals). Subsecvent, mai există şi o poveste despre universul media şi despre fundamentalismul islamic, şi ele probleme pe cale de a deveni globale.

Ideea cărţii este strălucită: aceea de a urmări formidabila inerţie a speranţei de care este animată fiinţa umană, inerţie care seamănă, uneori, cu pierderea instinctului de conservare. Căci, în ultima săptămână dinaintea Crăciunului 2007,la Londra, semnalele catastrofei care urma să se declanşeze în scurt timp sunt cât se poate de clare. Totuşi, în ciuda lor, personajele continuă să îşi ducă viaţa la fel ca înainte: bancherii şi agenţii de bursă să facă speculaţii, politicienii să apară la televizor, ziariştii să încaseze sume colosale pentru emisiuni stupide, iar fundamentaliştii islamici să planifice noi atentate împotriva Occidentului. Această stranie incapacitate a oamenilor de a se adapta, de a-şi controla lăcomia şi a-şi struni lenea, de a-şi modifica viaţa potrivit unor criterii mai modeste şi mai apropiate de importanţa socială a activităţii lor, îi transformă în adevărate exponate de muzeu. Azi, după ce criza a răvăşit tot, putem medita la propriul nostru comportament din zilele premergătoare acesteia: vom constata aceeaşi indiferenţă la iminenţa dezastrului, aceeaşi incapacitate de a înfrunta deschis criza.

O criză care, ne-o spune romanul lui Faulks, nu e numai financiară, economică şi socială, este şi o criză antropologică. Fiinţa umană pare că a ajuns la capătul unui ciclu evolutiv, după care nu se ştie ce urmează.