Cormac McCarthy, Marea trecere (parte din Trilogia Frontierei). Scriitor care trebuie citit cum prindeţi o traducere nouă prin librării. Apropo de traducere, sună bine (îi aparţine Claudiei Asanachescu); în engleză trebuie să fii centură neagră ca să te descurci într-o mare de cuvinte necunoscute. Titlul tradus din The Crossing în Marea trecere e o decizie cam poetică şi pentru cum e romanul şi pentru ce înseamnă McCarthy – sînge rece în scris şi sînge cald curgînd printre rînduri, fără preambuluri şi dramatizări. Cînd apare în roman poezia sau personajul filozofard avem de-a face cu premoniţii, oracole vorbitoare, înţelepţi ai pustiei, dar nici unul n-ar servi o metaforă blagiană cu moartea ca o mare trecere. Dimpotrivă.
Pentru că şi recenzia asta e un simplu episod, doar am mai scris cîteva prezentări fiecărui McCarthy apărut în română, zic să ne ocupăm astăzi de întrebările principale ale drumului ficţional.
Ce-l mînă în luptă pe călător? În nici un caz plăcerea călătoriei. La McCarthy sînt cîteva motive clare. În primul rînd scriitorul însuşi se consideră un soi de recitator de 
balade, de cîntece epice. Drumul e esenţial şi din punct de vedere mnemotehnic pentru un astfel de interpret. Personajele fug de disperare, amestecînd supravieţuirea cu aventura (cum e în Meridianul sângelui). Sau călătoresc ca să omoare sau ca să ia urma răului total (criminalul şi poliţistul în Nu există ţară pentru bătrîni). Şi mai simplu, pot fugi după ultima şansă (Drumul).
Dar călătoria nu e pentru turişti. Turistul iese în lume ca să se simtă peste tot ca acasă. Călătorul fuge întotdeauna de ceva. Sau pleacă mînat de ceva. Billy, personajul principal din Marea trecere, pleacă la 15 ani pentru că are un plan neaşteptat: să care o lupoaică pînă în Mexic. Şi, ca orice plan tîmpit, o decizie ca asta te poate salva dintr-o belea şi mai mare.
Ce întîlneşti pe drum? Disperaţi, hoţi şi artişti. Categoriile se pot întrepătrunde. Artiştii sînt de bîlci de obicei. Hoţii sînt şi buni filozofi. Este de neuitat o scenă în romanul nostru în care hoţul unei carcase de avion îi povesteşte tînărului o istorie nebună despre marfa neobişnuită iar apoi îi spune complice: „se presupune că măcar mincinosul ştie adevărul, nu?“.
Billy are un frate mai mic. Şeriful cel bătrîn din Nu există ţară pentru bătrîni are o soţie cu care e într-un dialog tot timpul, e spiritul călăuzitor – femeile nici nu cîştigă alt statut în ficţiunile lui McCarthy, sînt apariţii, nu sînt personaje; pentru eroii lui, femeile nu există decît acolo unde există un „acasă“ – iar McCarthy e „un hombre del camino“. Bărbatul din Drumul avea un copil căruia încerca să-i predea lecţii pentru o nouă lume complet destrămată, sfîşiată de foamete şi de rău în forme pure. Este algoritmul pe care McCarthy îl desfăşoară neobosit: familia e ultima redută, dar asta nu înseamnă că ultima redută nu se va prăbuşi banal şi implacabil aşa cum s-a întîmplat şi cu alte măsuri de siguranţă.
Călătorii americanului au un mobil uriaş al deplasării, rareori luat în serios de literatura contemporană. Răul, aici e motorul lui McCarthy. Nimeni n-are tupeu să se atingă de un astfel de cuvînt, darămite să rişte ceva misticism, ceva panică prea conservatoare, nostalgie, poezie. În romanul lui McCarthy, un gropar se poate apuca să spună lucruri precum:
„Spuse că ticăloşii ştiu că dacă răul îl fac este destul de înfricoşător, atunci oamenii nu i se vor opune. Că oamenii au curajul să înfrunte numai rele mici, şi numai acestora li se opun. (…)
În timp ce cei drepţi sînt împiedicaţi la orice pas de ignoranţa lor cu privire la rău, răului îi este totul clar, luminos şi întunecat deopotrivă. Acest om de care vorbim va căuta să impună o ordine, o anumită rînduire asupra lucrurilor care în mod normal nu pot fi rînduite. Va conjura lumea întreagă să depună mărturie cu privire la ce sînt în fapt dorinţele sale“.
McCarthy securizează în cărţile sale astfel de rînduri de ridicolul implicit al modernităţii. Lumile vechi pe care le pune într-un conflict din start pierdut cu noul, cu prezentul, nu pierd pe măcar un singur plan: nu există PENIBIL, marea spaimă a contemporaneităţii. Dintre marii scriitori, puţini îşi asumă ştergerea de pe faţa pămîntului a privirii cinice, a ironiei ieftine, a satirei. Oamenii lui McCarthy nu sînt iertaţi de nimic, de gloanţe, de tăvălugul foametei şi al sărăciei, de cruzimea semenilor. Dar sînt iertaţi de ironie. E mare lucru. Mai bine un Dumnezeu necruţător, de Vechiul Testament, decît unul ironic, veşnic surîzător, asta e religia McCarthy.