Norocul mare al speciei noastre este că umorul de pe Pământ nu are nici început, nici sfârșit. Desigur, nu toți oamenii au darul acesta fermecat de a mângâia, de a certa cu vorbe pe care nu te poți supăra, de a smulge surâsuri sincere. Și în scris este cu atât cu mai greu să convingi că poți fi maestrul râsului. Cuvintele nu sună la fel pe hârtie cum sună auzite de ureche, sunt înșelătoare, pot supăra, pot induce în eroare.
O. Henry, pseudonim al lui William Sydney Porter, avea, acum un secol și mai bine, toate armele la îndemână. Ironia, analiza societății americane, uimirea sa literară în fața diversității caracterelor, în fața infinității de personaje luate cu ușurință chiar din lumea reală. Românii îl compară cu Caragiale, americanii însă nu cred că-l compară cu nimeni. Asta și pentru că nu au habar că a existat un Caragiale, dar asta ar putea face obiectul unei alte schițe scrise de O. Henry.
Viața lui O. Henry nu a fost, însă, prea veselă. A fost orfan de mamă de la vârsta de trei ani, iar firea sa atentă și oarecum închisă l-au transformat, înainte de a-și descoperi pasiunea pentru scris, în farmacist. Nu i-a plăcut niciodată să iasă în evidență, ci să observe. Nu a vrut să aibă parte de publicitate, mai ales pentru că știa că viața sa boemă putea deveni ținta criticilor altora. A murit la 47 de ani, în 1910, cu ciroză hepatică, diabet și inimă mărită, părăsit de femeia iubită.
Din inima aceea mărită, însă, a scris cu forță și cu sete. Din 1902, momentul în care s-a mutat la New York, a creat 381 de povestiri. Mici și îngrijite capodopere, printre care și Ofranda magilor, Răscumpărarea căpeteniei roșii, Polițaiul și imnul, schițe cuprinse și în selecția adusă pe piață de editura Cartier. În toate, personajele apar extrem de bine conturate, surprinse în esența lor care să slujească întorsăturilor spumoase, amuzante și, pe alocuri, amare.
Cititorii din ziua de astăzi nu mai apreciază opera simplă, directă, rotundă a clasicilor. Își doresc tenebre, acțiuni complicate, personaje cu-cât-mai-dubioase-cu-atât-mai-bine. O. Henry, prin relaxarea vorbelor sale, prin ideile sale care chiar aduc râs pufnit, are ocazia să-i contrazică, într-o manieră deschisă. Avem nevoie uneori de întoarceri către umorul simplu, dar de extrem de bună calitate, a bunicilor și străbunicilor noștri, a comicului de situație descris în cuvinte atât de potrivite, atât de actual, atât de curgător, atât de monstruos de dulce.
Povestirile lui O. Henry sunt cele cu care poți adormi seara, în loc de un ceai sau de un calmant. Și nu pentru că ar fi plictisitoare. O, nu! Ci pentru că respiră autenticitate, prezent, familiaritate și bună dispoziție lipsită de orice vulgaritate.
Nu, nu e o lectură grea. Nu pune creierul la exerciții majore. Dar abundă de personalitate, de amănunte benigne. Povestirile lui O. Henry pot fi un plasture bun zilele astea, în alergătura generală, în panica împământenită deja în graba oamenilor de pe la noi și de aiurea. O atingere de echilibru necesară. Pentru că în scrierea americanului totul se petrece lin, fără hurducături majore, doar cu zâmbete. Și cui îi strică un zâmbet bun, la orice oră?