Băieţii de pe strada noastră este o parabolă subversivă, o reinterpretare modernă a miturilor din Biblie şi din Coran. Romanul a fost considerat o blasfemie, cititorilor arabi fiindu-le interzisă lectura lui timp de 50 de ani. Autorităţile din ţările arabe l-au citit printre rânduri şi s-au temut de o chemare la revoltă. Şi ce poate fi mai îmbietor decât o chemare profundă şi artistică sau decât un migălos arabesc ţesut din intrigi, trăiri umane cutremurătoare şi, mai ales, din personaje masculine aprige, ferm conturate, cum numai Naghib Mahfuz poate inventa?
Sinistrul şi paradiziacul, puritatea şi furia vulcanică, demnitatea şi decăderea se împletesc în romanul lui Mahfuz. Întâmplările şi personajele ascund simboluri şi arhetipuri ce depăşesc spaţiul islamic. Naghib Mahfuz porneşte spre izvoarele tradiţiilor semite, rescriind primele mituri. Nu exegeza cărţilor sfinte îl inspiră pe Mahfuz, ci oglindirea acestora în mentalul colectiv. Izgonirea din paradis, ispita feminină, furia patriarhului neascultat de fii, rivalitatea fraternă şi păcatul originar sunt lutul fecund din care s-au plăsmuit memoria universală şi poveştile primordiale ce bântuie adâncurile umanităţii, iar scriitorul ce le poate şlefui într-o viziune modernistă va cuceri literatura universală…iar Naghib Mahfuz a reuşit, primind, în 1988, Premiul Nobel.
După ce ai deschis romanul Băieţii de pe strada noastră, vei întâlni la tot pasul (sau rândul) numeroase trimiteri către miturile biblice, dar cu detalii metaforice răstălmăcite din condei. Paradisul a coborât la marginea oraşului Cairo, sub forma unei case răsărite în mijlocul unui deşert pârjolit, amintind şi de estetica arhitecturii arabe. Este casa devenită fortăreaţa plină de grădini înmiresmate, de haremuri fertile, dar şi de ispitele vanităţii. Un paradis ce sfidează pământul arid prin fala stăpânului. În grădinile acestui paradis, mezinul ales de tată să-i păzească avuţia, Adham, va întâlni copia arabă a frumuseţii Evei, zărită sub forma unei umbre încolăcite în jurul coastei. Spre nenorocirea cuplului primordial, acest paradis nu se afla în grija unui Tată iertător. Dimpotrivă, autoritatea patriarhală va semăna ura între fraţi, revolte sângeroase şi nostalgii amare. Acolo unde copiii săi văd iubire, patriarhul neînduplecat vede numai păcate.
Al-Gabalawi, personajul ce întruchipează arhetipul patern, aminteşte de un alt patriarh din lumea lui Naghib Mahfuz, şi anume Ahmad Abd el-Gawad, din Trilogia Cairoului, redesenat într-o variantă sumbră, aproape demonică. Eva lui Mahfuz îl ispiteşte pe Adham să citească testamentul secret al tatălui, iar furia lui Al-Gabalawi se dezlănţuie şi declanşează urmările ce-i vor nimici urmaşii. Alungarea din paradis este urmată şi de o invidie fraternă ce-ţi aminteşte de Cain şi Abel, invidie lăsată moştenire generaţiei următoare. Urmaşii celor alungaţi vor afla ca reîntoarcerea în paradis va fi pavată cu patimi, ură şi crime.
În mijlocul unui tărâm arid, atemporal, Adham îşi încropeşte o colibă şi o blamează pe Eva. Aproape răpus de toanele caniculei, este ameninţat de foamete şi de fratele însetat de răzbunare, alungat, la rândul său, după ce şi-a înfruntat orgoliosul părinte. Năpădiţi de semnele disperării, fraţii alungaţi privesc spre porţile ce-au zăvorât grădinile raiului părintesc. Casa cea Mare domina deşertul, dar a devenit o amintire dezolantă, o siluetă hâdă ce asistă la prăbuşirea fiilor pentru care iertarea va fi tardivă. Când vor fi rechemaţi, urmaşii fraţilor rivali vor găsi un rai scorojit şi plin de mucegaiul defectelor umane. În vechile grădini colcăie moştenitorii imposturii, şarlatani ce împrăştie groaza, puşlamale şi eroi ai unei linguşeli stătute. Din Casa cea Mare de altădată se revărsa întreg puroiul ascuns în umbra paradisului, sub forma unei străzi decadente, numită Strada noastră, iar băieţii de pe strada noastră sunt plămadiţi din trăsăturile fostului stăpân neînduplecat.
Descrierea străzii şi a mizeriei umane ce se prelingea din Casa cea Mare a fost considerată un simbol al societăţii egiptene debusolate, iar servitorul uzurpator ce ajunge să puna stăpânire pe casa lui Al-Gabalawi, imaginea conducătorilor egipteni corupţi, răsăriţi după alungarea coloniştilor britanici. Rândurile scrise de Naghib Mahfuz i-au deranjat pe arivişti. După mai bine de 50 de ani de la apariţie, revoltele ce au zguduit ţările arabe au sporit autenticitatea cărţii, Mahfuz devenind un profet sceptic şi cultivat, ce priveşte înapoi plin de compasiune.
„Al-Gabalawi i-a promis lui Adham că urmaşii săi se vor bucura de beneficiile aduse de moşie. Aşa se face că s-au construit case, bunurile au fost împărţite şi toată lumea a avut parte o vreme de o viaţă fericită. Când Tatăl a închis poarta, izolându-se de lume, supraveghetorul s-a purtat un timp la fel ca el, urmând exemplul său bun, dar curând în inimia lui s-au născut ambiţii de îmbogăţire şi s-a simţit ispitit să folosească veniturile exclusiv în interes propriu (…) Cei puternici s-au apucat să-i terorizeze pe ceilalţi, cei slabi s-au îndreptat spre cerşetorie şi atât unii, cât şi ceilalţi au recurs la droguri. Cei care trudeau din greu pentru a-şi câştiga mijloacele de trai erau nevoiţi să împartă ceea ce agoniseau cu haidamacul protector care-şi lua partea nu mulţumind, ci pălmuind, înjurând şi blestemând“.
Deşi s-ar fi putut căpătui în marele oraş, Adam-ul mahfuzian alege deşertul din apropierea tatălui ce l-a alungat, sperând că va fi primit înapoi. Spaţiul arid este dezolant şi sufocant, iar umanitatea este restrânsă la câteva reflexe de supravieţuire. Dar lui Adham, fiul nesăbuit, nu-i mai pasă. Promisiunea unui paradis ce va să vină îl ţinutuieşte într-o nefericire repetitivă, semănând cu un Sisif condamnat la autodistrugere. La final află că nici iertarea nu e gratuită, iar stigmatul vulnerabilităţii sale devine o sentinţă grea pentru urmaşi.
Prin intermediul personajelor sale, Naghib Mahfuz redă slăbiciunile şi visurile omului modern, nedreptăţit de o istorie ce-i scapă de sub control. La fel cum paradisul lui Al-Gabalawi îşi aşteaptă profeţii plini de îndurare, fragilitatea personajelor îşi aşteaptă eliberatorii.
Adriana Gionea – Townportal, pentru BookMag