Dacă vi s-a făcut dor cu adevărat de nişte cuvinte meşteşugite, înşirate sfîşietor, dureros, inspirat şi crud în acelaşi timp, atunci faceţi repede rost de Ella, scrisă de Angela Becerra.
Ella este o scriitoare sud-americană împotmolită de ale scrisului dintr-un motiv oribil. S-a oprit din creat atunci când soţul său şi fetiţa sa au murit într-un accident. De fapt, chinul provine mai ales din faptul că, dacă despre soţ se ştie clar că e mort, despre fetiţă nu se ştie nimic. Speranţa că şi-ar mai putea găsi copilul în viaţă, înnodată cu 
durerea de a fi rămas singură, o fac pe Ella să treacă prin nişte schimbări sumbre şi triste, care includ mutarea în Italia.
Transformarea Ellei se întinde pe mai multe nivele şi sub mai multe aspecte. Nu mai poate scrie, e adevărat, dar îşi petrece timpul în apropierea cărţilor pe care le-au scris alţii şi care sunt acum adăpostite într-un anticariat. În oraş apare şi un alt personaj, Doamna Înlăcrimată, care se ocupă cu seducţia tuturor bărbaţilor care se lasă ademeniţi de ea. De fapt, este modul de a cîştiga înapoi toţi bărbaţii care au murit odată cu soţul ei în accidentul de maşină.
Ella îşi caută fetiţa şi, în acelaşi timp, se caută pe ea însăşi, încercând să se recompună, mental şi fizic, pentru că şi ea a avut de suferit la accident. Descoperă că a te reconstitui sau a o lua de la zero este cel mai greu lucru din lume. Ella are grijă de cărţi, le reconstruieşte şi le reabilitează ca şi câmd ar avea grijă de nişte suflete părăsite şi nefericite, cam cum este şi al ei.
Unde există o femeie pierdută există, de obicei, şi un bărbat pierdut. Deci şi pe Ella – pe Ella, nu pe Doamna Înlăcrimată colecţionară de masculi celebri şi fascinaţi de misterul ei – o acoperă cu atenţie un tip, la fel de trist şi de doborât de bolovanii pe care i-a întâlnit în viaţă.
O singurătate este greu de dus, darămite două. Mai ales când mintea Ellei îi joacă feste, iar lumea în care îşi târăşte existenţa după dispariţia familiei este una alcătuită din fantome, umbre, imagini neclare, enigme scornite de mintea ei şi, ca atare, neelucidate de nimeni. Senzaţiile ei sunt accentuate uneori pentru a fi transmise mai răspicat cititorului, un fum, o nebunie temporară care se prelungeşte însă către infinit.
Momentele erotice care se petrec în jurul Doamnei Înlăcrimate alternează incredibil cu tăieturile pe inimă trăite de mama rămasă fără prunc. Cuvintele scriitorilor sud-americani nu se dezmint niciodată, deci nici în cazul Angelei Becerra. Binecuvântarea şi blestemul lor ating cititorii, iar această carte plină de nebunie rămâne ca o boare care înfioară pielea şi sufletul zile la rând după ce a fost terminată, pentru că e sensibilă, provocatoare şi atât de reală în ciuda dozelor sale de suprarealism şi impresii onirice.