Inchizitorul lui Mark Allen Smith. Ştiţi cum sînt filmele alea cu buget măricel, dar cu pretenţii minime de la noi şi de la dispoziţia noastră pentru artă cinematografică. Le simţi ca foarte cinstite. Uite, mă, ăsta mi-a dat un film uşurel dar n-a încercat să mă păcălească nici că e vreun mare subtil, nici n-a făcut rabat de la calitatea efectelor speciale. Ar fi o crimă să nu ecranizeze rapid cartea.

Smith vine cu un tip de erou de thriller în ton cu cerinţele prezentului. Nu detectivi proscrişi care se trezesc luptînd de partea binelui. Nu poliţişti eroi şi morocănoşi. Nu minţi pătrunzătoare care cotrobăie prin creierul criminalului. Ci un torţionar de profesie. Geiger îl cheamă. Îl angajezi dacă vrei să-l faci pe unu să spună un secret. Costă mult şi, probabil, ăia schingiuiţi nu au şi mai mulţi bani să iasă din încurcătură.

Dialogurile sînt scrise bine, Smith a lucrat în televiziune şi în cinema ca scenarist. Să nu credeţi că e normal, sînt mulţi autori de thriller sau de poliţiste care scriu dialogurile  cu picioarele. Citiţi cu atenţie un dialog din John Le Carre şi o să vă luaţi cu mîinile de cap. Sînt unii şi mai mari care scîrţîie la capitolul ăsta. De ce sînt „mari” chiar dacă replicile personajelor nu sînt bine făcute? Pentru că e o dimensiune minimală în literatură. Sînt apreciate lumile create, ce mai contează că personajele vorbesc  ca închise în baloane de săpun? (Aşa cum ne plac filme pentru că au imagini frumoase sau efecte speciale bune şi iertăm scenariştii tembeli). Dialogul e o ştiinţă în sine deloc uşoară. Smith ştie să compună din cîteva replici situaţii amuzante în plină urmărire, în plină tensiune.

Altfel, este totuşi interesant că în epoca Guantanamo, cînd lumea civilizată a început să se întrebe cît de civilizată e dacă tolerează tortura ca formă de investigaţie, Allen propune drept personaj „bun” un torţionar plătit de guverne şi de clienţi bogaţi să obţină secrete. Şi mai interesant e că Geiger ajunge să se bată chiar cu puterile guvernamentale care îi comandaseră torturile. Şi asta pentru că are principii (!). Nu vrea să tortureze un copil. Vorba unui personaj: „Kasparov şi Muhammad Ali într-o singură persoană”.

O carte fără pretenţii care distrează. Literatură de consum la nivel bun. Probabil va fi ecranizată în scurt timp, ar fi nedrept să nu fie.