În Bugeac există o comunitate religioasă care reuşeşte să supravieţuiască de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova, scrie Vasile Ernu în Sectanții.

Comunitatea a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă.

Foto BookMag.eu_p256Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar şi o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe calea cea bună.

Cum a rezistat micul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Vasile Ernu spune povestea fascinantă a acestei comunităţi – o poveste care continuă şi azi. Volumul Sectanţii este primul din Mica trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii şi Izgoi-Jidî.

„Da, sînt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.

În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă –Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.”

Iată un fragment în exclusivitate din volumul Sectanții:

 

Noi am fost foarte legaţi de cimitir. În copilărie, cimitirul era parcul şi locul nostru de joacă special. Familia mamei noastre, casa bunicilor şi străbunicilor, era vizavi de cimitir. De el ne leagă o lungă tradiţie de familie şi o mulţime de amintiri şi poveşti. Aici au fost îngropaţi strămoşii noştri, aici am îngropat rude, prieteni şi vecini. Aici am avut de suferit şi am plîns. Aici veneam cu mama să facem curăţenie şi să îngri­jim mormintele bunicilor. De aici luau bunicii lemne de foc în cumplitele ierni ale marii foamete. Da, cru­cile de lemn din cimitir i‑au salvat. Aici creştea vara o iarbă frumoasă pe care ne jucam. Cînd mergeam vara la bunici şi treceam prin cimitir, aveam impresia că trecem printr‑un parc de distracţii. Mai tîrziu îmi plăcea să merg şi să citesc inscripţiile de pe morminte. Să văd anii şi să‑mi imaginez timpurile acelea. Priveam citatele şi dedicaţiile, unele mai stranii decît altele. Cimitirele satelor şi ale orăşelelor sînt nişte minuni şi comori universale. Şi sînt cel mai bun loc de odihnă pentru cei vii.

Cel mai pasionat de morminte şi cimitire a fost însă unul dintre fraţii mamei, unchiul Vanea. Cel mai bun om pe care l‑am cunoscut. Avea două pasiuni: maşi­nile şi cimitirele şi tot ce înseamnă moarte. Era un meşter deosebit. Ştia să repare, să construiască sau să meşterească orice. A fost un copil‑minune al tehnicii şi un meşter făurar, cum sînt numiţi la noi astfel de oameni cu mîini de aur. Şi cu un suflet aidoma.

Însă cimitirul şi moartea erau speciale pentru el. Era cea mai serioasă treabă. Morţii erau trataţi de el ca oricare alte persoane, de aceea, cînd vorbea despre ei, aveai impresia că vorbeşte despre singurele per­soane încă în viaţă. Gogol, nu altceva.

Pe la 60 de ani a anunţat că e timpul să facă sicrie. Avea şi atelier de tîmplărie şi chiar a practicat o peri­oadă această meserie. O altă pasiune secundară.

— Maria Vasilevna, te rog să‑l iei pe Andrei Ivanovici şi diseară vă aşteptăm la noi, că avem o surpriză.

Aşa începea discuţia cînd unchiul era binedispus. Nimic nu‑i strica însă buna dispoziţie vreodată.

— Ce‑ai mai pus la cale, Ionică? întreba mama, ştiind că surprizele şi căile fratelui ei mai mic sînt nebănuite.

Îl iubea foarte mult pentru că îl crescuse de mic şi avusese grijă de el o bună perioadă, cît bunica fusese bolnavă.

Mama l‑a luat pe tata după orele de serviciu şi a plecat „în deal“ să vadă surpriza. Ajunse la casa frate­lui mai mic, casa copilăriei lor, intră şi nu găsi pe nimeni prin curte. Pe uşă, un bileţel pe care scria cu litere mari: MĂ GĂSIŢI ÎN LEMNĂRIE.

Merg ai mei în lemnărie, atelierul lui, şi acolo văd o imagine care le taie răsuflarea. Mama spune că s‑a speriat de moarte. Căci despre moarte era vorba. Pe masă stăteau doua sicrie noi. În unul stătea fratele ei mai mic, aranjat frumos, dichisit ca un mort adevărat.

— Nu te speria, Maria Vasilevna, n‑am murit încă, şopti unchiul meu, fără să deschidă ochii şi fără să se mişte. V‑am chemat ca să mă consult cu voi. Cum îmi stă? Totul e bine? Cum vi se pare sicriul? Merge?

— Măi, Ionică, tu vrei să ne bagi în mormînt înainte de timp? Păi, era să‑mi stea inima în loc de spaimă…

— Ei, Maria Vasilevna, nu te duci tu aşa repede. Uite, dacă vă place sicriul, vă fac şi vouă săptămîna viitoare cîte unul. Ce zici, Andrei Ivanovici…

Sicriele arătau foarte bine. Din lemn de nuc, bine lucrate, de culoare maronie, date cu un lac mat, avînd o formă clasică, păreau să provină de la cea mai bună firmă de pompe funebre din Odessa. Ele însă erau făcute de mîna unui om cu un talent deosebit la meş­teşuguri şi cu o poftă de viaţă de învia şi morţii cu hohote de rîs şi voie bună.

Spre sfîrşitul vieţii a dat şi el puţin în patima beţiei, păcat de moarte pentru comunitatea noastră. A fost marginalizat o perioadă, deşi cei doi fraţi ai mamei făcuseră poate cele mai importante lucruri pentru secta lor: el a dat pămîntul pentru prima noastră bise­rică, iar celălalt frate, Culaie, a reuşit ce nu a reuşit nimeni pînă la el, şi anume să legalizeze actele clădi­rii la cele mai înalte instanţe sovietice.

Unchiul meu era un om de aur, ajuta pe toată lumea, la el la poartă era coadă ca la Mecca, aşa cum zicea maică‑mea, pentru că oamenii aveau mereu nevoie de ajutorul lui. Avea însă două mici slăbiciuni pe care comunitatea nu i le tolera: nu prea respecta mîncarea cuşer, lucru care‑l făcea spurcat pe orice evreu sau sec­tant veterotestamentar. Şi, din cînd în cînd, „servea cîte un păhărel“, ceea ce era inadmisibil.

Cînd bea cîteva pahare, bunătatea lui devenea excesivă. Dădea şi ceea ce nu avea. Şi mai ales poves­tea. Nu avea talentul înnăscut al fratelui cel mare, Culaie, însă avea nişte povestiri din copilărie pe care ni le spunea cu atîta umor, încît noi, copiii, îl rugam mereu să ne mai povestească o dată. Unele le auzise­răm de zeci de ori, dar noi tot insistam:

— Mai spune‑ne o dată cum ai furat pîinea din cancelarie… Hai, mai spune‑ne o dată cum ai furat şi ai mîncat grăunţele de porumb din cămara bunicii…

 

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filozofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al unui master de filozofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul şi Adevărul, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară şi poloneză. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009, Polirom; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distinsă cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010, Polirom); Intelighenţia rusă azi (2012, Cartier); Sînt un om de stînga (2013, Cartier). A coordonat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, 2008, Cartier); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, 2014, Tact). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro. Mai multe detalii pe www.ernu.ro şi www.nascutinurss.ro.