Al treilea roman al Simonei Antonescu, apărut la Polirom, ne poartă cu două veacuri în urmă, în Principatele Române. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar însufleţeşte destine individuale, ci dă viaţă şi tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate.

Această călătorie de şase ani în perioada războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentică evadare în trecut. Pe moşiile Ţării Româneşti, grînarul marilor imperii, sau în bătălii pe mare şi pe uscat, pe uliţele tîrgului Bucureştilor, traversate de picioare desculţe şi taine de palat, sau la Constantinopole, în serai şi catacombe, printre intrigi şi capete tăiate, istoria îşi urmează cursul.

Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curţii Regale şi Darul lui Serafim –, se situează sub aceeaşi inscripţie heraldică: Dacă nu revezi trecutul, nu vezi prezentul şi nu prevezi viitorul. Și ce pledoarie mai bună pentru lectura acestor romane decât vorbele autoarei?

 

Îţi voi arăta lucrurile, aşa cum au fost ele. Îi voi chema pe toţi în jurul tău. Vei simţi mirosul prafului de puşcă şi vei auzi chiotele sărbătorii de Armindeni. Vei îngheţa de frig pe cîmpurile de luptă şi te vei topi de arşiţă la vremea secerişului, pe moşiile boierilor Sămărghiteni.

Te voi trimite călare pînă dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taină de la Manuc. Vei gusta de-a valma plăcinte olteneşti şi sugiucuri turceşti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu grîu şi-ţi vei scăpa viaţa în pivniţa culei bătrîneşti ori în apele Dunării.

Vei aşeza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alături de meşterii braşoveni şi vei apăra apoi şantierul cu preţul vieţii, în noaptea plină de spaime şi speranţe a intrării Armatei Dunărene în Bucureşti.

În jurul tău vor dansa cadîne cu văluri de mătase şi fete din bărăganurile Ţării Româneşti, în vreme ce din depărtare va răsuna clocot de luptă.

Vei iubi.Vei duşmăni.Vei păcătui şi te vei ierta. Vei ieşi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat. Vino cu mine! – Simona Antonescu

 

Un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:

 

”La Cartierul general al trupelor turceşti cantonate în Bucureşti sosiră două solii, una după cealaltă. Cea dintâi fusese adusă chiar de către un spahiu, care descălecase în mare grabă şi se arătase în faţa agăi cu veşmintele în dezordine, cu capul plecat până-n pământ şi mâinile acoperite de sânge uscat:

– Ucide-mă, luminate stăpâne, căci aduc veşti rele, spusese el, cu fruntea lipită de podea. Ruşii ne-au biruit înainte de intrarea în Buzău, pe un câmp întins acoperit de zăpadă. Au fost de cinci ori mai mulţi decât noi. Nu cred să mai fi scăpat cineva dintre ai noştri.

La scurtă vreme, ienicerii de pază la intrare au adus în faţa agăi un sol rus, un munte de om cu părul blond, ghiauresc, purtând cu trufie vulturul imperial pe căciula îmblănită. Solul nu se sfii să privească pe aga drept în ochi. Scoase de la sân un răvaş pe care i-l înmână, în vreme ce încerca să se facă înţeles, prin gesturi grăitoare şi cuvinte rostite răspicat.

Atunci când rusul păru să dorească a scoate sabia din teacă, cinci turci îl ţintuiră cu iataganele, aşteptând numai un semn al agăi. Oraşul se pregătea de luptă, străzile aflate în mare fierbere de vreo două ceasuri nu păreau semn bun comandantului trupelor de ocupaţie din Bucureşti. Acum, dorinţa sa dintâi de a fi dat foc oraşului încă din prima zi a sosirii lor aici îi păru mai bună ca niciodată. N-o făcuse, şi iată unde se ajunsese.

Desfăcu sigiliile răvaşului, îl desfăşură şi trecu cu privirea peste literele necunoscute.

– Trimite imediat după paharnicul Manuc, la Hanul Şerban Vodă ori la hanul nou ce-şi ridică chiar el. Scoate-l din pământ, din iarbă verde, şi adu-l aici neîntârziat, căci el va şti să ne desluşească slovele din solie, spuse aga unui spahiu, ieşit ca fulgerul să-i îndeplinească porunca.

Alioşa, solul rus, pricepu că au trimis după dragoman. Închipui din nou cu braţele ridicate un mare foc şi scutură din cap, nădăjduind că gestul pentru „nu” este acelaşi şi pentru turci:

Niet! Niet! repeta el către fiecare dintre turci, în parte.

– Să nu dăm foc, propuse o dezlegare unul dintre căpitanii turci.

– Dar ce să facem atunci? tună aga, iritat, muncit de această întrebare căreia cu niciun chip nu-i găsea vreun răspuns.

În vreme ce tot răsucea solia între degete, căutând un înţeles literelor înşirate în chip ciudat pe hârtie, un tunet căzu peste oraş, făcând ferestrele să zdrăngăne prelung. Strigătele de afară se înteţiră, ridicându-se într-un singur glas cu totul neomenesc, de fiară născută din toate spaimele acelei nopţi.

– Tunurile ruseşti, recunoscu aga sunetul. A început!

Scoase iataganul din teacă şi, repezindu-se afară, făcu un semn scurt celor cinci spahii care încă mai îl ţintuiau pe Alioşa cu săbiile.

Cinci lame străpunseră tunica de postav roşu cu galoane aurii, alunecând unele pe lângă altele în trupul rusului şi ieşind fiecare pe altă parte.

*

La cea dintâi salvă de tun trasă de trupele ruseşti ajunse la barierele oraşului, haosul de pe străzile Bucureştilor căpătă un rost: cu disperare, târgoveţii, micii negustori, meşteşugarii de toate felurile se ridicară din şanţurile în care îşi căutaseră adăpost şi năvăliră asupra turcilor din oraş. Purtau în mâini topoare, cuţite de măcelărie, hangere şi, mai rar, câte o flintă ori un pistol.

Clopotele tuturor bisericilor începură a bate dezordonat. Din când în când, artileria rusă de dincolo de Herăstrău le răspundea cu câte o nouă salvă de tun. Lipsiţi de orice conducere ori strategie, oamenii se îmbărbătau unii pe ceilalţi, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi mai cu seamă pe viaţa şi pe moartea familiilor rămase în oraş. Soarta femeilor şi a copiilor era aceea care dădea atâta putere deznădăjduită bărbaţilor de pe străzi.

Din Hanul Radu Vodă, într-un atac zgomotos, ieşiră în goana cailor neguţătorii croaţi şi îi atraseră după ei pe toţi bucureştenii aflaţi prin preajmă. Oamenii îşi uniră strigătele cu ale lor şi prinseră curaj, pornind pe urmele cailor.

Irimia brutarul se pomeni fără veste faţă în faţă cu un ienicer speriat şi, revenindu-şi cel dintâi din surpriza întâlnirii, vârî sabia în el, apoi porni mai departe, prin oraş, în căutare de turci.

Achim, meşterul maramureşean al lui Manuc, primise din laviţă un pistol. Se sperie la cel dintâi glonţ tras, apoi îşi sprijini spatele lat de zidul din afară al hanului şi luă în cătarea armei pe fiecare turc zărit în preajma scaunelor măcelarilor. Cu iataganele ridicate şi strigând sălbatic, ienicerii ieşeau la loc deschis, pe tăpşanul unde până mai ieri vitele îşi aşteptau în ţarcuri rândul la tăiere. Pesemne se credeau mai apăraţi aici decât între zidurile străduţelor strâmte, unde de după fiecare colţ umbrit apărea câte o toporişcă. Achim îşi făcea cruce, ţintea şi trăgea, cu aceeaşi răspundere cu care ridicase tâmplăria hanului pe care o apăra acum.

Nikos, grecul cu lămâile, alerga după un turc ce fugea mâncând pământul, alunecând din când în când prin zăpada amestecată cu noroi, sprijinindu-se într-o mână şi un genunchi ca să se ridice şi să-şi continue fuga. Înarmat numai cu un cuţit cu lama scurtă, Nikos ar fi trebuit să-l prindă pe turc în mâinile lui, ca să-i poată veni de hac. Nu reuşea însă, şi îl urmărea tot mai întărâtat, la numai un pas de el, uneori atingându-l cu vârful degetelor.

Ca să pună capăt situaţiei, îşi uită de giubeaua lui cea bună şi se aruncă înainte, în zăpada murdară, într-un salt către picioarele turcului, încleştându-şi mâinile pe gleznele lui. Astfel împiedicat, spahiul căzu lat la pământ. Nikos vârî cuţitaşul mai întâi în gamba duşmanului, apoi mai lovi o dată către şale şi încă o dată, încălecând pe turc, între umeri.

De la catul de sus al unor case negustoreşti din Sfânta Vineri, două jupânese munciseră şi se opintiseră până atunci să aducă pe buza pervazului două oale mari cu apă fiartă. Aşteptară apoi, privind în jos pe lângă oale, până când cei dintâi turci urmăriţi de târgoveţi ajunseră pe sub ferestre, şi răsturnară asupra lor apa clocotită. Oamenii năvăliră asupra turcilor opriţi din fuga lor.

Luptele se purtau – toate – sub acelaşi semn: turcii erau speriaţi, târgoveţii erau dezlănţuiţi.

O dorinţă de răzbunare strânsă, picătură cu picătură, în ani de neajunsuri, se ridicase în toţi, înspăimântându-i pe turcii şi aşa îngrijoraţi de soarta pe care le-ar fi pregătit-o ruşii.

Către miezul nopţii, pe câmpurile din afara oraşului ieşiră alergând spahiii fără cai şi ultimii ieniceri. Cu iataganele spânzurând în mâini, cu flintele lepădate pe unde rămăseseră fără gloanţe, fugeau către întunericul din faţă ca spre izbăvirea lor. O mână de bucureşteni încă neîmpăcaţi îi urmăreau.”

 

Simona Antonescu s-a născut la Galaţi în anul 1969 şi a copilărit în localitatea Ţintea (judeţul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.

A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curţii Regale – romanul cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a devenit în scurt timp bestseller şi a fost reeditat în 2016 în colecţia „Top 10+” a Editurii Polirom. În anul 2016 Simona Antonescu a publicat la Editura Cartea Românească al doilea roman al său, Darul lui Serafim.