Da, trăim în era vulgarităţii democratice. Deşi ne amăgim cu gândul că vulgaritatea e întotdeauna a altuia, a altora, ne trezim la un moment dat la aceeaşi masă cu vulgarul sau vulgara, împărţim acelaşi spaţiu la cinematograf sau locuim pe aceeaşi scară de bloc vulgar şi comunist. Am suferit în ultimii 20 de ani de diferite forme ale unei afecţiuni grave, care din păcate lasă nişte sechele şi pentru urmaşii noştri. Negarea trecutului, pierderea memoriei şi redecorarea prezentului cu o spoială care nu e asortată mentalităţii naţionale sunt mult mai vulgare decât asortarea unei ţinute deşănţate la o slujbă decentă. La ce bun să spui că tot ce a lăsat comunismul e prost, urât şi degradant, când nu faci nimic pentru a-ţi schimba măcar culoarea pereţilor blocului în care locuieşti? La ce bun să blamezi tot timpul sistemul când tu însuţi eşti bolnav de inerţie? De ce să te enerveze răspunsul sictirit al unei funcţionare publice când şi tu îţi tratezi slujba cu la fel de mult dispreţ? Şi de fapt pe cine dispreţuieşti astfel, dacă nu chiar pe tine?
La limita vulgarităţii. Mic tratat de mare pudoare de Philippe Trétiack şi Hélène Sirven a reuşit să aibă, cel puţin pe Google, un succes remarcabil, datorat unei singure fraze atârnate la începutul unui capitol intitulat Bulgaritate: „O idee de-a gata: când un tip fură vedem cleptomania, când o ţară-ntreagă fură – aceasta-i România“. Mie îmi pare luată din folclorul urban contemporan şi m-aş mira să nu fie chiar opera unui român ajuns –esco prin vreun cătun francez. Altora le-a provocat reacţii profund viscerale şi patriotice, le-a trezit sentimentul de apartenenţă inexpugnabilă la naţia a cărei baladă reper este optimista Mioriţa şi al cărui imn naţional este înviorătorul Deşteaptă-te române. Nu intru în detalii despre semnificaţia acestor două opere pentru mentalul colectiv, vă sugerez doar să vă uitaţi în jur, la colegul care priveşte în gol preocupat de imensitatea nimicului sau la femeia care vorbeşte infernal de mult la telefon despre acelaşi nimic, ori la bătrânii care pândesc orice mişcare gata de harţă. Ne deranjează când străinii ne vorbesc de rău. E normal, e o reacţie firească. Din păcate, în afară de ştiinţa indignării perpetue nu ne asumăm mare lucru. Dacă nu avem un loc de muncă onorabil, e din cauză că statul sau patronii nu ne oferă ocaziile potrivite pentru a ne demonstra geniul. Dacă locuim într-un bloc sordid, e din cauză că administratorul fură banii de curăţenie. Dacă e mizerie pe stradă, e din cauză că golanii şi nesimţiţii ignoră coşurile de gunoi. Dacă avem un guvern de mămăligă, e din cauză de corupţie. Dacă preşedintele se poartă periodic precum o chivuţă nemulţumită de simbrie, e pentru că avem democraţie. Rareori avem curajul să privim către rădăcina problemelor care ne copleşesc cotidianul şi atunci o facem mai mult la nivel strict personal, nu ne asumăm, din aceaşi inerţie, curajul de a genera o mişcare de grup care să ne mai desţelenească imaginea şleampătă.
Cartea aceasta ar trebui citită cu detaşare. Autorii încep să toace mărunt chiar Franţa maternă şi chiar de la începutul volumului. Citez de la pagina 17: „Istoria vulgarităţii se naşte în Franţa, la 1800, sub pana unei celebre baronese preromantice. Madame de Staël îşi arogă acest termen perfect pentru a denunţa parveniţii postrevoluţionari, maniera lor de a scrie, de a gândi, de a acţiona: egoismul şi lipsa de entuziasm (…) ale contemporanilor ei. Ea condamnă pragmatismul lor înverşunat“. Vă sună cunoscut? Eu am avut senzaţia că autorii vorbesc despre România de azi. Opusă distincţiei, vulgaritatea implică permanent atingerea şi transgresarea limitei: dintre intim şi public, corporal şi spiritual, privilegiat şi declasat. Rezultatul ei? Haosul gusturilor, al claselor, al valorilor, mai precis răsturnarea lor într-un fair is foul and foul is fair, un bric-à-brac în care totul, şi mai ales individul, se confundă, se nivelează, se izolează… Semn al vitalităţii unei societăţi, opusă pedanteriei perfide, vulgaritatea repugnă şi fascinează, legitimând respingerea oricărui canon. Şi este peste tot, nu există părticică din viaţa noastră în care vulgaritatea să nu se insinueze cu viclenie. E un spectacol cotidian care ne ajută să ne păstrăm simţul estetic sau ne cufundă în cel mai adânc dispreţ pentru purtătorii de vulgaritate. Vulgar e şi politicianul care apare în public la locul nepotrivit cu un discurs aiurit. Dar e şi profesorul care pofteşte la nurii elevelor sau îşi lasă ora transformată în dezmăţ. Vulgară e prezentatoarea de ştiri cu sânii expuşi pe jumătate, vulgare sunt cele mai multe ştiri, despre carnagii inutile sau gafe administrative, despre prostimea în luptă cu sistemul şi despre eleganţa de harem a starletelor noastre. Şi mai avem de examinat, ne învaţă autorii acestei cărţii, specia proaspătă de neovulgari. „Spre deosebire de vulgaritatea – fiică a sărăciei sociale, cea a curentului neovulgar este rodul investiţiilor financiare grele, al rafinamentului selecţiei, al gustului întotdeauna sigur“.
Am ajuns la piţipoancele care copiază ţinute de reclamă şi poartă bronz în miezul iernii, la mall. La băieţii de băieţi, cu pectorali lucraţi pe care se lăfăie mulţumit Versace sau Gucci. La doamnele stilate care poartă costume Madame şi genţi Louis Vuitton cumpărate de pe păturică, din Milano. Mai sunt nevestele de fotbalişti, tot timpul împopoţonate de discotecă, şi partenerii lor care deja sunt expozanţii unui nou curent, sporno: muşchii la vedere, poziţia provocatoare, lanţurile de la gât lustruite. Fiecare este un afiş ambulant pe care sunt listate numele brandurilor celebre care au coborât din penthouse-ul exclusivismului în subsolul producţiei de masă. Asta este democratizarea luxului: şi doamna şi fufa au acces egal la geanta Birkin de la Hermès; şi gentlemanul şi golanul îşi pot comanda un Rolls Royce personalizat. „Vulgaritatea e o sfidare. Individul plin de siguranţă, mulţumit de sine, tipul plin de figuri sunt tot atâtea ipostaze la limita vulgarităţii. Vulgaritatea îţi sare în ochi când (…) un client aruncă meniul restaurantului şi cere să fie servit azi «cu ce-ai mai scump» (…), când un 4 x 4 îţi ia faţa iar la volan se afişează un hummersexual (…). Vulgarităţii nu-i place să fie contrazisă. (…) În Vulgaria nu se comentează“.
La finalul unei cărţi împănate cu exemple şi anecdote despre limitele şi gradele vulgarităţii, concluzia este evidentă. „Vulgaritatea e o nevoie naturală. Să spunem răspicat: vulgaritatea e utilă pasiunilor democratice! Ea permite tuturor să se afirme, să se manifeste, să facă proastă impresie, iar adesea chiar să calce în străchini. Putem agita vulgaritatea ca să o combatem mai bine, aşa cum odinioară se agita drapelul roşu în China lui Mao pentru a combate drapelul roşu. Vulgaritatea e, în acelaşi timp, şi cârpă şi drapel“.