Romanul Jacob se hotărăşte să iubească (Jacob beschliesst zu lieben), apărut la prestigioasa editură germană C.H. Beck şi desemnat Cartea anului 2011 în Elveţia, a fost pentru mai multe luni bestseller în Elveţia şi s-a vîndut pînă în prezent în peste 50.000 de exemplare în spaţiul german. Acum şi cititorii români se pot bucura de el, fiind cel mai recent roman al lui Cătălin Dorian Florescu tradus la Polirom.
Jacob se hotărăşte să iubească este o carte despre viaţă şi suferinţă, unde istoria europeană şi poveştile personale se contopesc într-o mare epopee. În Banat, un amestec de neamuri format din români, nemţi, francezi, sîrbi, unguri trăiesc împreună de secole. Aici s-a inventat sistemul binelui făcut din iubire: „Încă nimeni nu refuzase vreodată să dea ajutor şi nu se împotrivise vreodată acelui lucru care definea viaţa de aici: îndatorirea binelui făcut din iubire. Asta era datoria faţă de ceilalţi. Datoria îi ţinea pe toţi împreună“. Aşadar, şi Jacob iubeşte – însă şi pentru că aşa îi stă în fire. El îşi iubeşte mărunta viaţă, mizeră şi dură; învaţă să-şi iubească tatăl, care însă îl trădează mereu; le iubeşte pe Katica, sîrboaica, şi pe Ramina, ţiganca cea grasă, însă una este ucisă şi cealaltă deportată. O poveste despre duritate şi sărăcie, dar şi despre sensibilitate şi tandreţe, o poveste emoţionantă şi palpitantă în care iubirea devine o artă a supravieţuirii. Jacob se hotărăşte să iubească (Jacob beschliesst zu lieben) este cel de-al cincilea roman al lui Cătălin Dorian Florescu. Toate cărţile sale au apărut în traducere la Polirom: Vremea minunilor (2005), Drumul scurt spre casă (2006), Maseurul orb (2007), Zaira (2009, 2010).
Cătălin Dorian Florescu a vorbit în exclusivitate pentru BookMag despre romanele sale, despre familie şi istorie, despre copilărie şi iubire, dar şi despre întâlnirea cu publicul român. Autorul va face un turneu de promovare a celui mai recent roman al său tradus la noi, în oraşele Bucureşti (23 şi 24 nov., 10 dec.), Timişoara (29 nov.), Cluj-Napoca (3 dec.), Oradea (5 dec.), Iaşi (7 dec.).
Jacob se hotărăşte să iubească este un roman mare despre un univers mic – un sat din Banat. Care este geneza acestei opere?
După cum bine ştim, marele univers al existenţei umane se poate constela de lucruri mici. O mîngîiere a mamei, o cameră în care o pereche (doi oameni care sînt de mulţi ani împreună, poate de prea mulţi ani) nu mai are nimic să-şi spună sau, din contră, continuă să se iubească, într-o casă locuită de un cuplu tînăr sau de o bătrînă (femeia tînără de altădată) rămasă singură, aşteptîndu-şi moartea. Şi – de ce nu? – un sat periferic din Banat, dintr-o ţară est-europeană, pentru mulţi, din păcate, la fel de periferică.
Geneza romanului este simplă şi complicată în acelaşi timp. În căutarea unor noi istorii, a unor noi impulsuri, am luat din nou drumul României şi, ajungînd pe plaiurile mele natale, Timişoara, Banat, am deschis bine ochii şi urechile, mi-am pus inima la pîndă pentru a găsi o nouă poveste. Ce trebuie să aibă o astfel de poveste ca să devină importantă pentru mine? Conform primei propoziţii din romanul meu Maseurul orb, îmi trebuie un sîmbure de adevăr. Trebuie să simt că în acesta se ascunde miezul lumii. Că povestea este o reflecţie a dramei umane. Aşa a funcţionat la Maseurul orb sau la Zaira şi la fel a fost şi la Jacob.
L-am întîlnit pe jurnalistul Flavius Băican, care pleca cu noaptea în cap de la gara din Timişoara cu camera de filmat prin satele bănăţene şi aduna poveşti. În discuţia avută, care nu a durat mai mult de o oră, mi-a vorbit despre multe dintre aceste locuri ieşite din comun. Povestea satului Tomnatic nu era decît una dintre ele, dar una care mi-a captat interesul. După ce m-am întors în Elveţia, am vizionat toate filmele documentare ale domnului Băican, am cernut toate aceste episoade printr-o sită şi pe fundul sitei a rămas într-adevăr Tomnaticul.
Trebuie însă spus că romanul meu se petrece şi într-o mulţime de alte locuri. Cine îl va citi va cutreiera Alsacia şi Lorena 
în timpul Războiului de 30 de Ani împreună cu Caspar, primul din familia lui Jacob şi mercenar în armata suedeză. Va ajunge în oraşul german Ulm şi o va lua pe Dunăre în jos împreună cu Frédéric, alt strămoş al familiei Obertin. Apoi va trăi împreună cu Jacob şi cu bunicul său în exilul de la Timişoara sau va sta aşezat lîngă Jacob în trenul pentru deportaţi şi va ajunge în alte zone din Banat, iar mai tîrziu pînă în Bărăgan.
Jacob se hotărăşte să iubească este un roman despre căutarea locului potrivit, despre împlinirea destinului şi despre găsirea iubirii şi a fericirii. Cum i-aţi construit intriga, de la ce aţi pornit?
Este greu să înţelegem tot mecanismul creativităţii, de ce se ia o anumită decizie, cum se creează firul narativ, de ce ne decidem pentru o poveste şi nu pentru alta, în ce mod trebuie să mă bîntuie o astfel de poveste ca să mă apuc să o dezvolt. Acel sîmbure de frumuseţe de care vorbeam mai sus trebuie să conţină cîteva elemente: o dramă umană, în care să se reflecte toată drama omenirii (aşa cum o sămînţă conţine toată planta). Apoi această dramă trebuie să poate fi povestită într-un mod poetic, într-o îmbinare de realism şi realism magic. Jacob se hotărăşte să iubească începe cu propoziţia: „În orice furtună se ascunde un diavol“. Aici am bătut la poarta gîndirii magice populare. Fraza introduce însă o scenă foarte realistă. Tatăl lui Jacob apare într-o zi furtunoasă la orizontul satului Triebwetter, pe româneşte Tomnatic. Este tînăr, frumos şi fără scrupule. Are un caracter demonic şi o ţintă clară. Toţi vor spune că a ieşit ca dracul din furtună. În această secvenţă se poate vedea tot ceea ce spuneam înainte: poezie, dramă, realism şi realism magic.
Îmi amintesc că la început nu aveam mai nimic, doar cîteva elemente despre istoria satului. Nu aveam o figură concretă, aşa cum a fost la romanele mele numărul 3 şi numărul 4, Maseurul orb şi Zaira, ale căror personaje au existat cu adevărat sau chiar mai există, precum adevărata Zaira. Maseurul, din păcate, Ion Palatinus, a murit la puţin timp după apariţia cărţii în limba germană. Jacob se hotărăşte să iubească este primul meu roman cu totul ficţional, după ce în primele două romane, Vremea minunilor şi Drumul scurt spre casă, îmi prelucrasem propria biografie.
Mai întîi m-am documentat peste zece luni, pornind de la cele cîteva relatări originale despre destinul Tomnaticului şi ajungînd cu timpul la rădăcinile poveştii: în Alsacia şi Lorena. Jacob este şvab, iar Tomnaticul în epoca descrisă de mine – perioada interbelică, pînă la instaurarea regimului comunist – era un sat nemţesc. Primii colonişti, întemeietorii satului, au fost însă loreni. Multe sate bănăţene au fost construite de colonişti din toată Europa, chemaţi de Habsburgi. Este o mare aventură europeană, aceea a mii de oameni aflaţi în căutarea unei vieţi mai bune, care de peste tot au pornit spre Dunăre, iar apoi, cu nişte ambarcaţiuni supraîncărcate, au navigat din sudul Germaniei pînă în Banat. Dacă nu îi omora Dunărea, îi omora malaria, cînd ajungeau în cîmpia bănăţeană.
Şi totuşi, omul a reuşit să supravieţuiască. Întotdeauna există acel unul care, în pofida tuturor piedicilor, reuşeşte să-şi clădească o existenţă. În romanul meu acel om este Jacob. Aceasta este marea dramă a existenţei umane, închisă în mica dramă a vieţii lui Jacob. El este acela care, cu ajutorul dragostei, reuşeşte să supravieţuiască tuturor primejdiilor.
Familia lui Jacob provine din Lorena, deci am fost la faţa locului, prin satele de unde acum 300 de ani au plecat aceia care urmau să creeze Banatul multietnic. La capătul celor zece luni de documentare studiasem istoria europeană şi a Războiului de 30 de Ani – unul dintre cele mai nimicitoare războaie europene –, ştiam cum arată Alsacia şi Lorena, munţii Vosgi care le desparte, ştiam istoria colonizării Banatului, a trecerii Armatei Roşii prin Banat în drum spre Berlin, cu luptele de la Timişoara, diferitele deportări înspre Ucraina şi Bărăgan – toate acestea făcînd parte din istoria familiei lui Jacob, pe care o descriu –, dar nu aveam o poveste concretă sau un personaj clar.
Aveam ideea de a crea un tată ambivalent, cuceritor, dar şi rău, însetat de putere. Cu totul altfel decît tatăl meu, pe care l-am descris în Vremea minunilor. Poate nu aveam nici atît, aici amintirea mea se cufundă puţin în ceaţă. În plus, aceste procese nu sînt pe deplin conştiente. La un moment dat a apărut în imaginaţia mea scena de deschidere: necunoscutul care pe vreme de furtună apare pe drumul ce duce la Tomnatic, care biruie şi vîntul, şi ploaia, pentru a se apropia de ţinta lui. Odată pus pe hîrtie, acest început a determinat tot restul. Aşa a devenit una dintre axele importante ale cărţii – dar nu singura – povestea relaţiei dificile dintre tată şi fiu. Procesul scrisului nu e un act aşa de conştient cum se crede, este uneori un proces spontan şi asociativ, pe care poate îl înţelegem după ce s-a terminat. Deseori nu am tot planul unei cărţi în cap atunci cînd încep să scriu şi este bine aşa. În timp ce scriu imaginaţia umple golurile, se revarsă asupra poveştii şi îi dă un suflu puternic, aşa încît povestea să nu fie încorsetată doar de nişte schele „gîndite“.
Jacob poate fi considerat un alter ego auctorial? Dacă ar fi să alegeţi, cine aţi fi în acest roman, l-aţi prefera pe el?
La început spuneam că nu am nimic în comun cu Jacob. Nu sînt şvab, nu am cunoscut epoca în care trăieşte el, nu am teme comune cu el. Nu sînt un fiu al vieţii arhaice de la sat, sînt un fiu al oraşului, mai întîi Timişoara, apoi Zürich, nu am trăit ca şvab în România, cu o cultură diferită de cultura majoritară. Eu trăiesc într-o societate ultramodernă şi nu am un tată precum cel al lui Jacob.
Şi totuşi, am înţeles la un moment dat că sînt mai multe paralele între mine şi el. Jacob este bolnăvicios şi slab, de multe ori pe parcursul copilăriei e în pericol să moară. Şi eu am boala mea, sînt pradă corpului. Sînt însă, ca şi el, un luptător, am o mare forţă interioară, care m-a ajutat să trec prin situaţii dificile. La fel şi Jacob: nimeni şi nimic nu îl pot distruge, are o putere ce nu este demonică, precum aceea a tatălui, ci foarte umană.
Eu cred în capacitatea şi responsabilitatea omului de a nu se dezumaniza, Jacob se hotărăşte să iubească reflectă acest credo al meu. Ştiu: atît timp cît nu cunosc lumea lagărelor de muncă, a războiului şi a dictaturii, e uşor să cred în aşa ceva. Şi totuşi, merită să o facem sau, altfel spus, nu ne rămîne altceva de făcut. În acest sens Jacob mă reprezintă foarte bine. Dar nu trebuie uitat că în personajul lui Jacob ne reflectăm toţi. Fiinţa lui este fiinţa noastră, şi noi, ca şi el, sîntem aruncaţi în lume, sîntem tot timpul ameninţaţi cu pieirea. Întrebarea este dacă pe parcursul acestei odisei a vieţii vom tinde spre întuneric ori spre lumină.
Romanul este şi povestea declinului unei familii şi o lecţie de istorie – cum un sat ia naştere datorită încăpăţînării unui om aflat în căutarea unui loc pentru a-şi împlini destinul… şi cum acelaşi sat ajunge să fie decimat de un regim totalitar.
Pe lîngă multe alte moduri de a citi cartea, există, desigur, şi acesta: romanul poate fi văzut ca povestea unei familii pe durata a 300 de ani sau, mai degrabă, povestea bărbaţilor acestei familii. Primul este Caspar (muschetar în armata suedeză în Războiul de 30 de Ani), care, atunci cînd suedezii încep să piardă luptele din Alsacia cu Habsburgii, o ia pe jos spre Lorena pentru a-şi regăsi casa natală. Cînd ajunge acolo, după cîteva peripeţii, îşi găseşte casa ocupată şi ia o decizie foarte crudă.
Al doilea este Frédéric, care cu 100 de ani mai tîrziu va închide pentru totdeauna uşa acelei case şi o va lua spre Dunăre împreună cu zeci de mii de alţi oameni. Într-un oraş german numit Ulm îşi va încerca norocul pornind spre tărîmurile promise: spre Banat. Este catolic, dar nu e căsătorit şi nu are bani pentru a-şi plăti locul în barcă. Şi el va lua o decizie crudă. Cu timpul va deveni conducătorul coloniştilor loreni. Al treilea e tatăl lui Jacob şi apoi mai este el, fiul. Toţi aceşti bărbaţi – fiind copiii timpurilor lor grele şi violente – nu vor ezita să arunce pe alţii în nefericire pentru propria fericire. Doar Jacob nu o va face, de aceea este şi o carte a dragostei, în pofida tragediilor prin care trece eroul principal.
Aş dori să precizez că eu am început să scriu foarte biografic, descriind acum zece ani în Vremea minunilor cum o familie – tată, mamă şi fiu – încearcă să fugă de dictatură şi să caute o lume mai bună. Era povestea vieţii mele. Acum, la al cincilea roman, toţi trebuie să fugă, sate, popoare, familii întregi. Toţi sînt într-o situaţie de nesiguranţă continuă, toţi sînt în căutarea unui loc sigur. Şi, cînd ajung acolo, cînd răsuflă uşuraţi, sînt din nou luaţi pe sus de cîte o armată, un război, o dictatură, un cataclism. Dar întotdeauna îi reuşeşte măcar unuia să ducă viaţa mai departe – lui Jacob, de exemplu.
I-aţi rezervat eroului principal o sumă de încercări, care de care mai teribilă… destinul lui pare un drum presărat cu piedici, la al cărui capăt se află mîntuirea, o parabolă a evoluţiei creştine.
Nu trecem toţi prin astfel de încercări? OK, poate mulţi sînt mai norocoşi şi nu cunosc astfel de situaţii precum Jacob. Dar nu ne bîntuie şi pe noi alte încercări: ura, lăcomia, frica, gelozia? Aceste sentimente îi sînt necunoscute lui Jacob, dar constituie şi ele nişte probe.
Există într-adevăr o structură specifică poveştilor şi basmelor: eroul principal (poate fratele cel mai mic) nu este dorit şi iubit de regele-tată şi e îndepărtat, după care trebuie să pornească la un drum lung, pe parcursul căruia trece prin încercări dificile şi trebuie să ia deciziile bune, înainte de a-şi găsi prinţesa şi a deveni la rîndul său rege. Vorbind la alt nivel, se transformă dintr-un copil într-un bărbat responsabil şi matur. Multe basme reflectă acest proces al adolescenţei.
Şi povestea lui Jacob are o astfel de structură, el trece prin experienţe care de care mai grozave şi se transformă din băiatul bolnăvicios şi slab în tînărul puternic şi sănătos. Iar la sfîrşit se ocupă de propriul tată (care îl trădase de două ori), atunci cînd acesta nu mai este decît o umbră, după ce comuniştii i-au luat totul. Devine într-un fel tatăl tatălui. El va avea grijă de acesta şi îl va proteja. Cercul s-a închis, maturitatea e încheiată. Nu este aşa că, adesea, la capătul vieţii părinţii ne devin copii?
Drumul lui Jacob are, desigur, ceva din morala creştină. Jacob nu se va răzbuna niciodată pe tatăl său, îl va vedea pe acesta în toată neputinţa lui.
Aţi cunoscut în copilărie vreun loc apropiat ca atmosferă de Tomnatic, satul bănăţean din carte?
Mă interesează viaţa arhaică est-europeană, satul, tradiţiile, pămîntul, superstiţia. Aşa cum sînt un arheolog literar şi scot la iveală poveşti din pămîntul uitării, la fel de bine m-aş putea numi şi etnolog literar. Salvez tradiţiile, poveştile populare înainte ca acestea să dispară pentru totdeauna, pentru că bătrînii mor, iar tinerii au internetul. Poate chiar de aceea sînt atras de arhaisme: pentru ca sînt un fiu al oraşului, al consumului, al dezrădăcinării urbane.
Teodor, eroul principal din Maseurul orb, pleacă prin sate cu un reportofon şi culege poveşti (într-un fel, aşa cum fac şi eu). Aceasta este pasiunea şi identitatea lui, dar, în seara cînd fuge din ţară, trebuie să îşi lase toate înregistrările în urmă. În Elveţia nu va mai găsi povestitori, pentru că nu este lumea lui. Sufletul îi va seca. Iar în Jacob se hotărăşte să iubească dracul se ascunde în furtună pentru a nu fi văzut de Dumnezeu, cu care se luptă de o veşnicie. Sigur că aceste lucruri nu au nimic de-a face cu viaţa într-un sat şvăbesc şi catolic precum Tomnaticul. Răspunsul nu poate fi decît nu.
Nu am experienţa vieţii într-o astfel de comunitate. Ca să fiu cinstit, nici nu cred că în copilărie conştientizam existenţa acestor minorităţi. Eram prea mic şi politica ne îndopa cu tovărăşia comunistă. Dar nu face nimic: doar de aceea au scriitorii capacitatea de a se transpune – şi de a transpune cititorul –, cu ajutorul empatiei, al fanteziei şi al talentului, în lumi necunoscute.
Elsa Obertin se transformă, de-a lungul cărţii, dintr-o femeie ambiţioasă şi hotărîtă într-o învinsă. Cum ajunge o mamă să-şi sacrifice fiul?
Elsa este mama lui Jacob şi pleacă la 17 ani în America precum milioane de alţi europeni la începutul secolului trecut. Se întoarce bogată, dar în ea s-a rupt ceva. Nu vom şti ce a făcut în America, ce i s-a întîmplat, aşa cum nu ştim cine este acest bărbat ce apare deodată în sat, viitorul tată al lui Jacob. Amîndoi au secrete. Ea are 27 de ani şi este o fată bătrînă pentru mulţi, străinul însă o vrea, pentru că îi vrea bogăţia. El îşi va spune: „Sînt prea sărac ca să îmi permit să am scrupule“. Elsa se simte datoare să păstreze gospodăria şi, prin acesta, renumele familiei Obertin, dar are nevoie pentru acest lucru de un bărbat. Amîndoi trăiesc într-o epocă în care succesul, onoarea se măsoară după astfel de criterii.
Elsa nu îşi va iubi soţul, dar îi va accepta dominaţia. Ea pare să îşi fi pierdut toată puterea în lupta pentru existenţă din America. Şi, cînd soţul o va obliga să aleagă între el şi fiu, ea îşi va alege soţul. Nu vrea să rişte relaţia, a luptat prea mult ca să fie o învingătoare. Şi ea (ca toţi ceilalţi din carte) pune propria fericire înaintea omeniei. Toţi protagoniştii sînt buni şi răi în acelaşi timp.
Dar trebuie spus, în apărarea Elsei, şi că nu îşi sacrifică fiul aşa cum Avraam voia să îl sacrifice pe al său, atunci cînd primise poruncă de la Dumnezeu să îl omoare. Iar în poveşti există astfel de caractere negative, dar sînt în general mame vitrege, precum în Cenuşăreasa. Elsa este mult mai ambivalentă ca personaj. Îl însărcinează pe bunic să se ocupe de Jacob, îşi face griji pentru sănătatea lui. Iar atunci cînd intră ruşii în sat, în ianuarie 1945, şi cînd Jacob e urcat în camion pentru a fi deportat, ea, în pofida primejdiei, reuşeşte să treacă de cordonul de soldaţi şi să-i dea o boccea cu haine şi mîncare. Este un act destul de neputincios, dar cine nu ar fi fost neputincios cu puşca îndreptată spre el?
Jakob, veneticul ce devine stăpînul casei Obertin, este la fel, un personaj care decade pe măsură ce acţiunea romanului evoluează. Practic, am simţit că decăderea personajelor Elsa şi Jakob este menită să susţină ascensiunea tînărului Jacob – care e protagonistul unor capitole hipnotice. De unde vine această construcţie narativă?
Este greu de spus. Răspunsul foarte general, dar poate cel mai corect ar putea fi că acest lucru provine din acelaşi loc de unde vine totul: ideea unei cărţi, imaginile, limbajul, creativitatea în sine. Acest loc nu este un mister, e persoana şi personalitatea artistului, a mea. Modul meu de a mă raporta la lume, de a înţelege viaţa şi felul cum interacţionează oamenii. Un astfel de paralelism între părinţi şi fiu nu a fost niciodată scopul meu. Nu am o schemă, un plan precis cînd încep să scriu romanele şi nici pe parcurs. Am însă o minte trează şi flexibilă şi un suflet agil, aşa încît mă pot adapta la tot ceea ce cere povestea.
Un exemplu mai special de construcţie prea voită şi rigidă ar fi dacă aş încerca să conturez romanele în baza unor teorii psihologice. După părerea mea, riscul ar fi mare ca textul să nu aibă suflu, să fie steril. Acestea fiind spuse, hai să intru puţin în detalii: Elsa pleacă săracă la 17 ani şi se întoarce din New York bogată după zece ani. Nu vom şti niciodată de unde îi vine bogăţia şi ce viaţă a dus dincolo de Ocean. La 27 de ani este deja fată bătrînă şi îşi va pune viaţa în mîinile lui Jakob-tatăl (şi pe tată îl cheamă Jakob, dar cu k). Şi acesta este un personaj enigmatic, fără trecut, nimeni nu ştie de unde vine. Dar este dinamic, energic, are un vis, acela de a fi bogat, iar ascensiunea lui va dura mulţi ani.
Doar la sfîrşit, cînd Jacob-fiul este bărbat în toata firea, tatăl îşi va pierde complet vlaga. Atunci cînd a pierdut din cauza comuniştilor tot ceea ce îi era mai drag: avuţia. Jacob, în schimb, este de la naştere bolnav şi slab, dar va deveni un bărbat puternic. Spre sfîrşitul cărţii sînt amîndoi la fel de neputincioşi în faţa dictaturii comuniste. Deci fiecare îşi are drumul propriu prin viaţă, între biruinţă şi pierzanie – într-un fel, ca noi toţi.
Viaţa în general îşi are propriul ritm: părinţii îmbătrînesc, puterea le slăbeşte, iar viaţa îşi lasă amprentele. Copiii lor cresc, îşi construiesc viaţa, pînă cînd şi ei la rîndul lor încep să îmbătrînească. Este, desigur, minunat să vezi un om bătrîn care încă are sufletul tînăr. Din păcate, există şi mulţi tineri a căror sclipire s-a stins de mult, dacă a existat vreodată.
Jacob spune la un moment dat: „…pierdusem tot ce însemna ocrotire, pe Ramina, pe Katica, pe bunicu’ şi mormîntul“ – simbolurile naşterii, iubirii, copilăriei şi morţii. Pierde toate acestea pentru a ajunge în momentul în care decide să trăiască, să iubească, să îşi caute fericirea, să construiască un destin.
Există în romanul meu personaje secundare importante. Ramina este ţiganca ce trăieşte lîngă satul Tomnatic, o matroană în toata firea care îi povesteşte lui Jacob tot timpul noi variante ale naşterii lui, pentru ca el să nu creadă că tatăl său cel rău este adevăratul tată. Deci Jacob are o mulţime de naşteri, una mai ciudată decît cealaltă, iar Ramina este un fel de Şeherezada din O mie şi una de nopţi. Aceasta trebuia să inventeze noapte de noapte o poveste pentru a nu muri, Ramina dă lumină vieţii lui Jacob. Katica este fata care îl iubeşte, e o dragoste de copii, iar bunicul este cel ce îl apără de tată şi îi povesteşte istoria familiei venite din Lorena. Cimitirul este locul unde Jacob se ascunde de frica tatălui.
Jacob va pierde aceste fiinţe şi locuri protectoare pentru că aşa sînt vremurile. Nu te poţi baza pe absolut nimic în epoca în care trăieşte el. Unii sînt ucişi, alţii mor sau sînt deportaţi. Viaţa este un continuu joc de ruletă. În plus, este firesc ca în viaţă să pierdem protecţia şi căldura care ne sînt acordate în copilărie, iar mai tîrziu să le acordăm noi altora, copiilor noştri.
La sfîrşitul cărţii, Jacob, care pînă atunci fusese aruncat de viaţă dintr-o parte în alta, se decide să-şi construiască un destin, aşa cum spuneţi. Un paradox? Poate totuşi nu. Depinde ce înţelegem prin „destin“.
Trataţi în acest roman cîteva momente delicate ale istoriei României – deportarea ţiganilor în 1942, urmată de deportarea şvabilor şi instaurarea comunismului. Ce surse de documentare aţi folosit pentru descrierea acestor evenimente?
Există un întreg catalog de nedreptăţi comise de români faţă de români pe parcursul secolului trecut care, după cîte ştiu, nu au devenit un subiect de literatură foarte dezbătut. În 1942 ţiganii români (prin decret regal) au fost deportaţi în Ucraina. În parte li se promiseseră casele evreilor de acolo, doar ca să rămînă calmi; odată ajunşi acolo, au fost lăsaţi în plata Domnului pe cîmp, fără hrană sau adăpost. O situaţie dramatică, în care se găseau toţi de pe acele teritorii din cauza războiului şi care a culminat cu retragerea dezorganizată a tuturor din faţa Armatei Roşii, un haos cu scene sfîşietoare. Aceasta va fi soarta Raminei, moaşa lui Jacob.
Apoi a venit deportarea în Bărăgan din 1951 – şi nu doar a şvabilor, ci a tuturor celor care erau consideraţi duşmani ai poporului. Erau vremuri cînd se aştepta izbucnirea unui război cu Tito, care ieşise din Pactul de la Varşovia. Erau vremuri cînd oricine putea să se răzbune pe altcineva şi să-l denunţe, chiar dacă nu era nimic sau foarte puţin de denunţat. Aşa s-a schimbat cursul vieţii în cazul multor oameni, prin fapte laşe. Cine avea puţin mai mult decît celălalt era suspect. La fel şi cine fusese în armata regală, cine avusese funcţii. Mii de oameni de toate naţionalităţile (desigur, şi mulţi şvabi) au suferit enorm.
Într-un mod uneori ridicol şi haotic, s-au întocmit liste, s-au comasat trupe în Banat, iar la mijlocul lui iunie 1951 a fost declanşată acţiunea. Armata a înconjurat multe sate şi orăşele bănăţene, a intrat cu brutalitate în casele oamenilor şi i-a somat să se pregătească de deportare. Au fost duşi în Bărăgan, deseori lăsaţi singuri în cîmp cu puţine mijloace de a supravieţui iernii grele. În pămîntul Bărăganului se ascund şi astăzi rămăşiţele acelor sate de deportaţi şi ale cimitirelor lor. Bărăganul va fi destinaţia finală a lui Jacob şi a tatălui său.
Documentarea a fost foarte amplă, am folosit tot ceea ce s-a putut folosi. Cărţi despre istoria ţiganilor de la apariţia lor în Europa în Evul Mediu (cînd erau numiţi „egipteni“ pentru că se credea că din Egipt vin şi încă erau priviţi cu un amestec de frică şi respect atunci cînd apăreau în grupuri de sute de indivizi la porţile oraşelor) pînă la robia lor şi la legile care favorizau urmărirea şi omorîrea lor. Cărţi despre fascismul românesc şi epurarea etnică. Alte cărţi scrise de ei înşişi, chiar şi literatura lor. La fel, am citit şi cărţile deportaţilor, unele jurnale zilnice, relatările istorice, faptele, cifrele. Am aflat enorm de mult despre lucruri pe care le cunoşteam foarte puţin. Cred că şi cititorii români ai romanului vor descoperi părţi ale istoriei noastre pe care preferăm să le ascundem.
Într-un interviu mai vechi discutaţi despre ideea că bogătaşii români sînt scîrbiţi de cultură şi de aceea n-o susţin. Cum putem să le schimbăm atitudinea?
Nu cred că am formulat chiar aşa, iar dacă am făcut-o a fost puţin nechibzuit din partea mea. Nu trebuie băgaţi toţi oamenii în aceeaşi oală, chiar acest lucru, această atitudine tolerantă, este un principiu democratic. Sînt convins că există oameni înstăriţi care nu pot trăi fără cărţi, teatru etc., iar alţii consideră aceasta o investiţie – de exemplu, pictura. Şi există politicieni, afacerişti, oameni din domeniul economic (deci ale căror decizii contează) care sînt analfabeţi cultural.
Dar nu este doar o problemă a României, cultura suferă peste tot, peste tot se taie din buget, peste tot o mare parte din artişti trăiesc în condiţii proaste. Poate pentru că politica şi economia consideră cultura un bun de lux, un supliment nenecesar, şi nu o aliată pentru clădirea unei societăţi sănătoase. Poate pentru că mulţi politicieni (ca să nu mai vorbim de oamenii de afaceri) nu au un sistem valoric în care cultura să fie parte din viziunea lor personală despre o viaţă ce are sens. Poate că nu au deloc o viziune, un ideal, sînt pragmatici, cu asta se mîndresc deseori. Orizontul politicienilor nu conţine uneori decît perioada pînă la noile alegeri. Culturii însă îi trebuie timp, rezultatele ei sînt nespectaculoase, ea nu ţine seama de perioada electorală.
Dar trebuie şi să-i apărăm puţin: politicienii sau oamenii de afaceri nu sînt nici ei (ca nu sîntem nici noi toţi) decît produsele timpurilor în care trăiesc şi ale societăţii în care au fost educaţi. Unii sînt aleşi şi realeşi – şi nu doar în România (mă gândesc la un personaj mai mult decît bizar şi dubios precum Berlusconi) –, alţii sînt admiraţi pentru bogăţia lor. Iar mass-media amplifică aceste tendinţe cu plăcere. Dacă suveranul (deci poporul) doreşte altă clasă politică, atunci să se exprime aşa la vot. Dacă doreşte o societate cinstită şi dreaptă, atunci să întoarcă spatele, scîrbit, celor care jonglează cu bani. Sau din contră: să facă presiuni pe toate canalele posibile, pentru ca aceia care sînt corupţi să îşi primească justa condamnare. Dacă doreşte cultură ca element esenţial al vieţii, să intre în teatre, în cinematografe, în librării. Să se scuture de moleşeală şi să se implice în diferitele foruri ale societăţii civile pentru o lume mai bună. Vreau să văd puhoiul acela de oameni care să meargă la un eveniment literar ca la un meci de fotbal: cu mare pasiune. Şi toate generaţiile, nu doar cei mai bătrîni.
Prin aceasta vreau să spun că noi toţi sîntem responsabili pentru societatea pe care o avem, pentru politicienii şi afaceriştii pe care îi avem şi că nu ajunge doar să ne simţim indignaţi şi să închidem ochii. Nu există doar cinismul clasei politice şi bogate, ci şi cinismul omului de rînd, care arată cu degetul spre altul ca să nu admită că la o scară mai mică face acelaşi lucru.
Cum poate fi înlăturat un sistem corupt? Printr-o nouă revoluţie, dar cine să o mai facă? Prin presiunea celor de jos (a majorităţii), dar cine să-i organizeze? Printr-un lobby puternic al instituţiilor culturale, dar, din păcate, acestea luptă pentru propria existenţă. Atît timp cît cultura, instituţiile ei şi iubitorii de cultură nu au o voce destul de puternică în societate, vom avea un guvern care cu neruşinare instrumentează politic una dintre cele mai importante instituţii culturale naţionale, ce pînă de curînd funcţionase şi bine: Institutul Cultural Român. Vom avea o Uniune a Scriitorilor care va lupta să găsească fonduri pentru a-şi continua activitatea.
Mai rămîne doar educaţia. Copiii de azi sînt politicienii şi afaceriştii de mîine. Dar, să sperăm, şi artiştii şi iubitorii de cultură de mîine.
Zaira este povestea destinului impresionant al unei femei. Există o Zaira adevărată?
Da există, adevărata Zaira are astăzi cam 80 de ani şi locuieşte din nou la Timişoara, după ce şi-a clădit o existenţă la Washington începînd de la sfirşitul anilor ’60. Pe ea am cunoscut-o întîmplător la Timişoara, după ce îmi lansasem romanul Maseurul orb. Desigur că romanul este o viziune proprie asupra unei biografii mai mult decît bogate din secolul trecut. El nu este biografia în sine. Acelaşi lucru am făcut şi în Maseurul orb. Plecînd de la datele biografice şi de la cîteva experienţe reale, pe care Zaira şi maseurul mi le povestiseră, am lărgit spaţiul ficţional, am topit realitatea în ficţiune.
Din păcate, adevăratul maseur a murit înainte ca romanul să apară în traducere românească. Trăia la Moneasa, nu departe de Arad, şi dragostea lui faţă de literatură îl făcuse să adune atîtea cărţi, încît biblioteca lui cuprindea 30.000 de exemplare. Lupta să obţină o pensie mai mare (adică 90 de euro în loc de 70), a fost refuzat, s-a enervat şi a făcut o comoţie cerebrală, murind pe loc în mijlocul scriitorilor şi al romanelor iubite de el. Scriitorii i-au fost martorii vieţii şi ai morţii. Zaira însă a fost la lansarea romanului, la Timişoara. Toată lumea a venit să o vadă, fiind foarte cunoscută în oraş. În momentul actual cred că încă se luptă ca să recupereze ceea ce i-a fost luat de comunişti.
Dacă v-a fost uşor să-i daţi voce lui Jacob, cred că la Zaira aţi avut mici dificultăţi de a intra în pielea unei femei. Cum a fost?
Nu este aşa. În privinţa celor două genuri şi a diferenţei dintre ele există multe mituri şi fiecare îşi dă cu părerea. Fiecare crede intuitiv sau pe baza propriilor experienţe că ştie cum sînt femeile ori bărbaţii. Adevărul este că nu cunoaştem decît clişeul, generalizarea. Este adevărat că femeile pun accent pe unele lucruri, iar bărbaţii pe altele. Că bărbaţii sînt orientaţi mai mult către rezolvarea unei probleme, iar femeile spre suportul emoţional. Dar acestea nu sînt lucruri care să ne înstrăineze aşa tare unii de alţii, sînt doar tendinţe şi accentuări. Baza existenţei umane rămîne pentru toţi aceeaşi. Sîntem făcuţi din aceeaşi substanţă, exact ce ar putea spune revistele glossy.
Pentru un scriitor problema se pune altfel. Instrumentul de bază este empatia, capacitatea de a înţelege lucruri şi timpuri diferite de ale lui. Aceeaşi capacitate trebuie să o aibă şi cititorul, pentru a se transpune în pielea protagoniştilor, care poate trăiesc în secolul al XVI-lea în China sau în secolul XXIII în Africa. Dacă acest instrument este bun (şi cred că al meu este bun), atunci se pot depăşi astfel de „obstacole“ fără probleme. Nu sînt decît diferenţe graduale. Dacă mai avem şi imaginaţie şi talent, atunci într-adevăr nu este o problemă fundamentală.
În pregătirea romanului Zaira au fost alte lucruri mult mai complicate. Ea fuge din ţară prin Praga în 1968, deci în timpul aşa-zisei Primăveri de la Praga. Din păcate, ajunge la Praga în acelaşi moment cînd tancurile ruseşti intră în oraş. A trebuit să cunosc în detaliu, pe zile, evenimentele dramatice ale acelui an. Zaira era o mare păpuşăreasă, deci am mers la teatrul de copii, am recitit numeroase poveşti, am citit mult despre tehnica de construcţie şi manevrare a păpuşilor şi marionetelor. Zaira ajunge la Washington în 1969, provine dintr-un context sociocultural est-european şi intră în cu totul altul. A trebuit să cunosc oraşul (am mers acolo), să aflu cît erau un salariu mediu, o chirie medie pe atunci. Să îmi dau seama unde şi cum ar fi putut locui un cuplu de europeni într-un oraş cu mari probleme de rasă.
După ce Martin Luther King a fost împuşcat, au avut loc şi în Washington mari revolte ale populaţiei de culoare, un cartier al capitalei americane arsese complet. În plus, America era în război şi în faţa Casei Albe aveau loc demonstraţii anti-Vietnam. Societatea americană era polarizată, cum este de fapt şi astăzi. Iată contextul în care trăieşte Zaira şi pe care a trebuit să îl reconstruiesc în roman. Iată adevăratele probleme.
Impresia mea este că atît Zaira, cît şi Jacob se hotărăşte să iubească sînt cărţi dedicate spaţiului european. Este adevărat?
Cum ar putea fi altfel? Atît România, cît şi Elveţia sînt spaţii culturale europene. Amîndouă sînt parte integrantă din mine şi au un rol important în povestirile mele. În fiecare din romane descriu existenţa umană raportată la spaţiul european, pe care îl cunosc cel mai bine. Dar nu trebuie uitat că orice literatură bună trece dincolo de delimitările culturale şi naţionale şi poate fi înţeleasă oriunde. Sub acest aspect nu există o literatură română, germană, europeană sau chineză. Nu există decît o literatură esenţială sau superfluă, deci bună sau proastă.
Dacă vă referiţi însă la publicul pentru care scriu, atunci trebuie spus că nu scriu pentru un public oarecare, ci încerc să creez o literatură autentică şi substanţială. Publicul vest-european va iubi poate exotismul romanelor mele, pentru că nu cunoaşte lumea estică pe care o descriu. Publicul român le va iubi, sper, tocmai pentru că se recunoaşte. Dar, dincolo de aceste particularităţi, miezul literaturii mele este drama umană, povestea concretă a Zairei sau a lui Jacob. Iar la acest capitol nu există cititor estic sau vestic, nu există decît cititorul în sine.
Veţi face un turneu prin România pentru Jacob se hotărăşte să iubească. Cum aşteptaţi întîlnirea cu publicul român?
Este a doua oară cînd îmi prezint în acest fel un roman în ţară. Avusesem şi înainte lecturi publice, dar nu turnee prin mai multe oraşe. Lecturile mele nu sînt tipice comparativ cu modul cum se desfăşoară în general astfel de evenimente. Nu îmi place să stau mut pe scaun, sînt activ, îmi prezint viaţa şi opera în faţa publicului, citesc din cărţi cu mare plăcere. Doresc ca publicul să simtă omul care se ascunde în spatele cărţii. Sau, mai bine spus: care nu se ascunde. Sper ca publicul din ţară să intre în horă şi să accepte acest experiment.