Apărut în S.U.A. în 2008, romanul de debut a lui Andrew Davidson, Gargui, a devenit în scurt timp bestseller New York Times, drepturile de traducere fiind vândute până acum pentru 29 de limbi. Romanul a câştigat Amazon Rising Stars şi s-a situat în topul 100 Best Books 2008 al site-ului Amazon. În 2009 a fost nominalizat la Galaxy British Book Awards şi a câştigat premiul canadian Sunburst pentru literatură. Gargui este infernul dantesc al zilelor noastre, o poveste de iubire care transcende timpul şi graniţele a peste 700 de ani. Restul veţi descoperi citind carte a de la editura ALLFA. Romanul se poate lăuda cu cel mai scump copyright din România, 20.000 de dolari. Acest interviu a avut loc acum doi ani, când Andrew Davidson nu vedea în România o destinație pentru promovarea cărții sale.
Spuneaţi, chiar la începutul cărţii Gargui, că la scris, cea mai dificilă parte nu este aşezarea în frază, ci decizia de a construi o anumită frază. Cât de mult aţi scris înainte de a publica Gargui?
Am lucrat la Gargui timp de şapte ani şi am scris sute de pagini care au fost tăiate din versiunea finală a cărţii. Poate părea un fel de muncă în plus, dar a fost necesară pentru a dezvălui povestea şi pentru a contura personajele şi cred că cititorul poate simţi informaţia printre rânduri. 
Scriu tot timpul. De la 16 ani, când profesorul de engleză din liceu m-a inspirat şi mi-a deschis ochii asupra puterii şi frumuseţii povestirii, am scris poezie, piese de teatru, povestiri şi jurnale. Niciuna dintre scrierile mele nu a fost publicată, cu excepţia a trei poeme, la începutul anilor 1990. Gargui a fost prima mea încercare de roman şi aveam deja 39 de ani când s-a lansat pe piaţă.
Gargui este o carte complexă care explorează istoria, medicina, religia şi dragostea. Cum aţi început această aventură literară?
Acest roman există datorită lui Marianne Engel, personajul principal feminin, care venea şi îmi spunea poveşti. Se insinua în celelalte scrieri ale mele şi punea stăpânire pe stiloul meu, insistând să scriu ceea ce îmi spune. Am început cartea pe 1 mai 2000, iar treaba mea de scriitor era să o servesc pe ea.
Este evident că v-aţi documentat foarte mult pentru acest roman. Cât a durat şi care a fost cea mai interesantă informaţie pe care aţi descoperit-o?
Documentarea este partea mea favorită din procesul de scriere a unei cărţi. Îmi place să comand vreo 20 de cărţi pe aceeaşi temă şi să lucrez cu ele până ce descopăr acele mici ciudăţenii pe care nu le ştiam şi nici nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Îmi place să încerc să înţeleg lumea altfel, pentru că mă întregeşte ca persoană. Chiar dacă documentarea se referă la un anumit subiect, ceea ce aflu în cursul ei mă îmbogăţeşte ca fiinţă.
Pentru Gargui am făcut o cercetare extinsă asupra tratamentului pentru arsuri grave. Procedurile medicale sunt extraordinare şi e o mare provocare să îţi imaginezi curajul supravieţuitorilor în timpul procesului de recuperare.
Mi s-a părut frustrant că povestitorul nu are un nume. De ce l-aţi ţinut nenumit?
Ca să fiu sincer, şi pentru mine a fost frustrant. Marianne Engel a venit la mine cu numele întreg, din prima zi, dar povestitorul a refuzat să îşi dezvăluie identitatea. Am tot căutat-o, dar după doi ani am renunţat şi am acceptat că nu o să apară niciodată.
Care e povestea tatuajelor Mariannei, de ce s-a acoperit cu imagini spirituale?
Au fost perioade în viaţa ei când nu îşi permitea să cumpere piatra în care sculpta, aşa că şi-a acoperit trupul cu imagini ca mod de exprimare.
Îi place foarte mult să mănânce şi să fie înconjurată de mâncare. Dar dumneavoastră? Există vreun meniu cu valenţe inspiraţionale pentru un scriitor în focul creaţiei?
Bună întrebare! De fapt, când scriu, mi se pare că gătitul îmi ia prea mult timp, aşa că aleg feluri simple. Meniul meu favorit pentru scris este format din iaurt, ananas şi granola, amestecate. Şi multă-multă cafea.
Aţi avut un debut la care mulţi scriitori visează, cu drepturile vândute în aproape 30 de ţări şi o campanie fenomenală. Ce i-aţi sfătui pe cei care aspiră la un astfel de succes?
Trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat niciodată la asta. E peste cele mai exaltate vise ale mele. Am fost extraordinar de norocos, ştiu asta. Sfatul meu pentru debutanţi este să nu lase mirajul publicării să le influenţeze scrisul. Ce vreau să spun: scrie ce ţi se pare ţie interesant! Dacă tu te distrezi făcând asta, va fi la fel şi pentru cititori. Nu te lăsa stresat de „public“ — pentru că atunci când eşti singur cu opera ta, eşti singurul public. După ce ai scris cea mai bună poveste, abia atunci poţi să cauţi agenţi şi publisheri. Mai întâi munca, iar ea trebuie să fie de calitate.
Care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat scriind Gargui?
Să îmi ascult personajele. Pentru mine, scrisul funcţionează numai dacă nu forţez povestea în altă direcţie. Am început cu personajele, nu cu intriga. Nu am avut nici cea mai mică idee că Marianne Engel mă va duce într-o mănăstire medievală germană sau pe o corabie vikingă.
Ce citiţi acum?
Toată opera lui John Fowles. Tocmai am terminat Colecţionarul, recitesc Iubita locotententului francez şi mă aşteaptă Magicianul. Cât despre contemporani, sunt câţiva canadieni care îmi plac. Joseph Boyden are o carte grozavă, Three Day Road, şi pot să vă recomand şi romanul lui Steven Galloway, The Cellist of Sarajevo.
Lucraţi la o altă carte? Ne puteţi spune despre ce e vorba?
Nu vorbesc despre lucrările în curs, mi se pare că dacă o fac, poveştile vor dispărea. Vă spun doar că lucrez la o carte care e total diferită de Gargui. Are acţiunea în prezent, pe o perioadă scurtă şi se întâmplă într-o singură ţară.