Romanul De vei lua aminte la greșelide Andrea Bajani apare într-o perioadă în care mulți copii din România suferă de sindromul abandonului și de dorul părinților plecați la muncă în Italia. Un roman despre dor, dezrădăcinare, relația mamă-fiu și prăpastia creată de distanțele geografice și sufletești.
Venit în România să-şi înmormânteze mama, Lorenzo, eroul cărții lui Andrea Bajani, pendulează permanent între amintirile unei copilării marcate de absenţa recurentă a mamei şi încercarea de a înţelege ce a însemnat existenţa şi sfârşitul femeii a cărei viaţă dezordonată refuză s-o judece. Fundalul frământărilor sale este Bucureştiul dominat de omniprezenta Casă a Poporului, în care întâlnește români care îl ajută să își ierte mama și italieni cinici stabiliţi aici.
Italianul Andrea Bajani a devenit celebru în 2007, după apariția De vei lua aminte la greșeli, fiind recompensat cu Premiile Mondello, Brancati şi Recanati, un an mai târziu. A debutat în 2002 cu romanul Morto un papa, iar în anul următor l-a publicat pe cel de-al doilea: Qui non ci sono perdenti. A mai scris Cordiali saluti (2005) Domani niente scuola (2009) şi Ogni promessa (2010), pentru care a primit, în 2011, Premiul Bagutta. În prezent, Andrea Bajani semnează articole în cotidianele La Stampa, l’Unità, Il Sole 24 Ore, precum şi în revista Lo straniero. De asemenea, colaborează cu Rai Radio 2.
Un interviu acordat pentru BookMag și revista The ONE:
De ce ați ales România și Bucureștiul ca fundal pentru romanul De vei lua aminte la greșeli?
În Italia se vorbește mereu despre românii care vin acolo, dar niciodată despre italienii care vin în România. Nu se vorbește în manieră negativă, ci se spune mereu că problema este că românii trebuie să se integreze. Totuși, când italienii merg în străinătate, nu se pune aceeași problemă, pentru că e o mare diferență de fond: când merg într-o țară din estul Europei, italienii sunt de regulă patroni. Au bani și sunt, așadar, exponenți ai colonialismului economic.
România m-a interesat și pentru că este o țară care a trecut de la un tip de economie centralizată la economia de piață, într-o manieră foarte rapidă și violentă; același lucru s-a întâmplat în Italia, în anii 50. Din punctul meu de vedere, țara aceasta încă mai suferă din cauza acestei tranziții, este evident că economia capitalistă nu rezolvă toate problemele.
Ați vizitat Palatul Parlamentului? Ce impresie v-a făcut?
Am participat la o vizită cu ghid, în urmă cu mulți ani. Palatul acesta este semnul unei interesante și dramatice contradicții a României. Nu mi se pare că e doar românesc, e simptomatic pentru multe țări – este vorba despre imposibilitatea de a uita trecutul și de a-l șterge pentru a ajunge în viitor. Totodată, trecutul rămâne unicul lucru sigur, chiar dacă e dureros, rămâne singurul palpabil. Iar promisiunile viitorului sunt dificil de ținut.
Aceasta nu se întâmplă doar în România, este un curent general care spune că totul trebuie să se schimbe ca să se integreze în modelul capitalist. Acest viitor așteptat, a cărui promisiune nu se mai îndeplinește, face ca omul să se afle în mijlocul unui torent și să nu vadă nici malul de pe care a plecat, nici pe cel către care se îndreaptă.
Scrieți despre o relație mamă-fiu care este în același timp magică și încărcată de suferință. Ați pus aici ceva din experiența personală?
Nu, nu există nici o similitudine. În roman am fost interesat mai mult de condiția maternității, de starea de a fi mamă, pentru că mama este precum glia natală. Nu întâmplător, prima limbă pe care o învățăm se cheamă limba maternă. Eu am fost interesat să descopăr ce se întâmplă când te înstrăinezi, când lași în urmă tot ce ai clădit, te dezrădăcinezi și îți abandonezi limba și țara natală. Nu mai știi cine ești, de unde vii și nu ai nici o imagine clară a ceea ce te așteaptă. Acestea sunt trăirile lui Lorenzo, abandonat de mama lui, dar și cele ale fiecăruia dintre noi, într-o lume în care așa cum spuneam înainte, suntem între trecut și viitor și ne îndreptăm către nicăieri. Când Lorenzo ajunge în România, una dintre întrebările pe care și le pune e „care este mama României, de unde venim?“ Nimeni nu știe să răspundă.
Cât din personalitatea dumneavoastră se regăsește în personajul principal Lorenzo?
Totul. Viața mea este cu totul diferită de cea a lui Lorenzo, dar emoțiile și sentimentele sunt comune cu ale lui. Când am venit în România prima dată, am privit locurile acestea cu ochii lui Lorenzo. Cred că singura diferență este că el e mai bun decât mine. Acesta este marele avantaj al ficțiunii, de a putea să lase deoparte laturile mai puțin elegante ale unei personalități. Lorenzo este mult mai temperat, mai reflexiv, mai răbdător decât mine; eu sunt pasional și impulsiv. El este partea mea reflexivă căreia i-am lăsat în stăpânire cartea.
Am citit o recenzie la cartea dvs. în care se spunea că este scrisă cu o sensibilitate feminină. Cum comentați?
Cred că e o idee reducționistă a masculinității. Avem prejudecata că femeile sunt sensibile și bărbații nu. Eu vreau să fiu dovada că poți fi bărbat și sensibil în același timp. Mi-ar plăcea ca peste ani, într-un interviu cu o scriitoare sensibilă să i se spună că are o scriitură masculină. Ar fi un pas înainte.
Cum vedeți Bucureștiul azi, la câțiva ani după apariția cărții?
Am revenit la București după aproape cinci ani. Nu mi se pare schimbat și asta nu cred că e o veste bună. Nu atât pentru că eu l-aș fi dorit schimbat, ci pentru că în urmă cu niște ani, speranța pe care mi-o comunicau românii era „când vei reveni, Bucureștiul va fi alt oraș“. Era o dorință în declarația aceasta, dar s-a dovedit a fi o promisiune care n-a fost ținută.
Care este activitatea dvs. jurnalistică?
Sunt un scriitor care publică în diferite ziare. Ziariștii sunt obligați să respecte adevărul faptelor, scriitori sunt mai degrabă înclinați să respecte adevărul uman și prin urmare, mint. Vreau să cred că ziariștii sunt de partea adevărului, chiar dacă în Italia lucrul acesta nu e chiar adevărat. Un scriitor care scrie pentru un ziar nu face altceva decât să își rezolve niște dileme legate de realitate, iar asta fac și eu.
Cum ați început să scrieți romane?
Până la 20 de ani am scris doar poezie. Eram convins că pentru a scrie romane ai nevoie de fantezie, să inventezi chestii care nu existau până la tine. De fapt, a inventa vine din latină și înseamnă a găsi. A găsi ceva ce deja există, iar a inventa înseamnă să compilezi o listă a ceea ce este în jurul tău. Am înțeles că a inventa înseamnă a trăi în mod mai conștient și a descrie cu mai multă acuratețe ceea ce simt.
Există autori sau împrejurări care v-au determinat să deveniți scriitor?
Au fost multe influențe, persoane și cărți. Marile mele amoruri literare au fost Faulkner și Dostoievski, pe care îl consider cel mai mare portretist al umanității. Dostoievski a inventariat ca nimeni altul profunzimile ființei umane. Nimeni nu a avut curajul acestei mari acumulări de informație despre oameni și nimeni – până la el și după el -, nu a încercat să le redea cu atât de multă acuratețe.
Ce citiți acum?
Citesc foarte multă poezie. Apoi, sunt foarte curios și citesc aproape tot ce îmi stârnește un oarecare interes, cu o singură excepție – literatura de limbă engleză. Nu o citesc deloc. Cred că literatura din America de Nord are foarte puțin de spus și mai ales, spune prea puține despre om. Sunt interesat de minorități, iar literatura de limbă engleză aparține majorității extreme.
Ce părere aveți despre viitorul cărții tipărite versus cea în format electronic?
Prima dată când mi-a spus cineva că mi-a citit o carte în format electronic, am avut senzația de inexistență. Cum să ma vadă cineva acolo unde nu eram? Cred că pentru câteva generații, cărțile tipărite vor rămâne o certitudine, însă poate peste o sută – două sute de ani, vor exista biblioteci uriașe care să le protejeze, căci vor ajunge rarități. E singura consolare într-o lume în care o carte trăiește cam șase luni. Și e o mare posibilitate pentru scriitorii cărților de șase luni de a deveni clasici, închiși într-un muzeu.
Știu că vă place Mircea Cărtărescu. Mai aveți și alți autori români preferați?
Am citit Orbitor și a fost o mare descoperire. Era poezie și era căutarea omului prin poezie, pe Cărtărescu nu îl interesa deloc trama, în sensul american al termenului. El era preocupat de trama născută din limbaj. În Italia sunt traduși mulți autori români. Îmi plac mult Gabriela Adameșteanu – de care sunt foarte legat, Dan Lungu – scrie foarte bine, Vasile Ernu – un scriitor foarte inteligent. E îmbucurător că literatura română are atâtea nume valoroase.