Simon Beckett a vândut peste 7 milioane de exemplare din cărţile sale în ultimii ani şi e în prezent cel mai bine vândut autor britanic în Europa. A devenit popular odată cu publicarea seriei poliţiste cu tuşe psihologice care-l are ca protagonist pe David Hunter, un antropolog specializat în probleme de medicină legală, cu un trecut dureros în spate şi un viitor dedicat dezlegării misterelor vieţii, dar mai ales ale morţii. Primul roman din această serie, Chimia morţii, a fost recent tradus la Editura Trei, prilej cu care Florina Pîrjol a stat de vorbă cu autorul.
Scrieţi în fiecare zi?
Scriu aproape în fiecare zi, deşi, probabil ar fi mai onest să spun că, de fapt, stau în biroul meu şi încerc să scriu. Nu întotdeauna se întâmplă să şi pun ceva pe hârtie, mai ales când sunt la începutul unei cărţi, dar îmi fac scheme şi planuri şi încerc să lucrez în mod constant cu ideile care-mi vin.
Aţi avut şi nişte experienţe de viaţă memorabile: participarea la nişte raiduri ale poliţiei pentru depistarea unor traficanţi de droguri, infiltrarea sub acoperire în mai multe bordeluri în cadrul unei echipe de poliţie de la Moravuri etc. V-au fost folositoare aceste experienţe pentru scris?
Sigur că au fost, deşi nu întotdeauna în mod explicit. Experienţa care mi-a marcat scrisul în mod real a fost vizitarea unui loc numit Body Farm, un Institut de Cercetare Antropologică afiliat Universităţii din Tennessee, unde se studiază felul în care se descompune un cadavru direct pe exemplare umane. Acest tip de studiu a ajutat enorm de-a lungul timpului la progresul criminalisticii. În lipsa acestui eveniment, n-aş fi putut crea personajul David Hunter. Însă, până la urmă, toate aceste experienţe m-au ajutat – fiecare în felul ei – să înţeleg şi să aprofundez nişte aspecte ale vieţii pe care majoritatea oamenilor le ignoră din varii motive. Şi pentru mine acest lucru este cu adevărat de nepreţuit. 
Cât timp aţi petrecut făcând documentarea pentru acest roman? E important să fii verosimil în literatura poliţistă sau în literatură, în general?
Depinde întotdeauna de tipul de literatură pe care-l scrii. Dacă e o literatură sentimentală sau comică, atunci probabil că nu e atât de important ca faptele să fie verosimile. Dar eu mi-am dorit ca romanele din Seria David Hunter să fie cât se poate de realiste şi de exacte în detaliile de specialitate, aşa că am petrecut mult timp documentându-mă. Pentru Chimia morţii am intrat în legătură cu un cunoscut antropolog criminalist din Marea Britanie şi cu unul dintre cercetătorii pe care i-am cunoscut la Body Farm. Au fost amândoi suficient de competenţi şi de deschişi încât să-mi dea anumite sfaturi pe probleme de criminalistică. De asemenea, le-am cerut ajutorul şi celor de la poliţie şi câtorva specialişti în medicină. Documentarea n-ar trebui să sufoce povestea cu un balast inutil, dar, evident, câteva detalii autentice o pot face mult mai credibilă.
Aţi presimţit în vreun fel, scriind Chimia morţii, că ea va fi începutul unei serii de succes?
Nu mai publicasem o carte de câţiva ani buni şi când am început să scriu Chimia morţii nici măcar nu ştiam dacă voi putea găsi un editor pentru ea. Aşa că, în primă fază, nu prea m-am gîndit la o continuare – pur şi simplu, îmi doream să scriu un thriller plin de nerv şi cât se poate de palpitant. Chiar dacă simţeam încă de pe atunci că David Hunter e un personaj despre care aş mai fi putut scrie şi alte cărţi, doar după ce am terminat Chimia morţii şi după ce editorii au început să vorbească despre o serie, am ştiut că asta urma să se întâmple.
Personajul principal David Hunter e foarte uman şi, aş zice, destul de atipic pentru genul poliţist. Ce-l face atât de special?
Am citit foarte multe romane poliţiste în care eroul e un tip dur şi, adesea, destul de cinic, care are mereu câte o replică simpatică la momentul potrivit şi care câştigă toate bătăliile posibile. Acelaşi lucru e valabil şi pentru personajele femei. Unii dintre ei sunt foarte reuşiţi ca personaje, dar eu mi-am dorit ca eroul meu să fie diferit. David Hunter e un tip vulnerabil şi face greşeli ca oricare dintre noi. Şi, pentru că a trăit o tragedie în viaţa personală, e încă şi mai motivat să ajute victimele pe care le întâlneşte – oameni vii sau deja morţi. Nu are întotdeauna dreptate, dar se străduieşte tot timpul să-şi facă treaba bine. Cred că toate aceste lucruri îi fac pe cititori să-l placă şi, în cele din urmă, chiar să se identifice cu el.
V-aţi gândit să scrieţi şi altceva decât thrillere şi romane poliţiste?
Sigur că da, şi am încercat să fac asta de câteva ori în trecut. Dar, mai devreme sau mai târziu, personajelor mele li se întâmpla ceva neplăcut, aşa că, până la urmă, am ajuns să mă obişnuiesc cu ideea că sunt un autor de romane poliţiste prin natura mea, dar, sigur, şi din pasiune.