Când am citit Cronicile genocidului, mi s-a părut o carte incomodă, dar a fost un exercițiu de lectură foarte interesant și plăcut. Radu Aldulescu știe să pună o lumină rece, crudă, pe epoci și oameni, pe moravuri și sentimente, astfel încât cititorul devine părtaș la o  devoalare precisă, la o recunoaștere implicită a propriilor fragilități și la o aducere-aminte de multe ori dureroasă a perioadei comuniste și a celei post-decembriste.

Cel mai recent roman al lui Radu Aldulescu Istoria Regelui Gogoşar (ed. Cartea Românească, Seria de autor „Radu Aldulescu”) este o nouă „cronică a genocidului”, dar de această dată victimele sale se autodevorează.

istoria regelui gogosar (1)Istoria Regelui Gogoşar reface traseul glorios al unui învingător: Emanuel Victor Calomfirescu, profesor de matematică şi poet. Povestea lui începe într-un sat din Oltenia, se derulează într-un ritm ameţitor, se intersectează cu cercurile infernului suburban şi străbate două epoci. Copil de trupă al Securităţii, după decembrie 1989 prinde aripi şi începe înălţarea rapidă a propriului regat în suprastructurile politico-economice ale tinerei şi originalei democraţii de la începutul anilor ’90. Sub semnul numelui regal, tînărul accede prin viclenie şi sprijin ocult la titlul de rege. Ameţit de averi fabuloase şi de putere, se metamorfozează într-o creatură hidoasă, demnă de o alegorie arcimboldiană.

Cum fiecare carte are un sâmbure de adevăr, cred că veți recunoaște în acest roman episoade din istoria noastră nu prea îndepărtată și tipologii devenite comune deja.

„Ca să scrii roman trebuie să păţeşti ceva. Să te întîlneşti cu ursul în pădure, să cazi de pe puntea vaporului în mijlocul oceanului, să fii scos din casă şi din oraş de un echipaj al poliţiei comunitare, la miezul nopţii şi în miezul iernii, fără niciun ban în buzunar, eventual la cererea familiei… Nu este, desigur, o condiţie suficientă, dar în ce mă priveşte o consider extrem de necesară. Asta cu atît mai mult cu cît o mică parte doar dintre păţaniile mele (Dumnezeu ne încearcă fiindcă ne iubeşte) s-a sublimat-exacerbat în conţinutul celor nouă romane pe care le-am scris pînă acum.” (Radu Aldulescu)

Iată un fragment în exclusivitate din Istoria Regelui Gogoșar:

 

”În rest, prea orbiţi de invidie să fi fost ca să‑i contestăm pri­ceperea de a‑l stârni pe maestru la discuţii, ori monologuri avântate, vizând subiecte dintre cele mai diverse, care lipsite uneori de cel mai mic interes pentru el, dar vânturate prin expresivitatea debordantă, încrâncenată adesea, a maestrului, ajungeau uneori să‑l seducă.

Seducţia era reciprocă. Felul unuia de a spune, se potrivea cu felul celuilalt de a asculta, ceea ce de bună seamă că‑i apropiase. E posibil, însă, ca şi staturile de estropiaţi să‑i fi apropiat. Ca şi Emanuel Victor, maestrul Vergilius avea şi el doar câţiva centimetri peste un metru şi jumătate, iar la cei cincizeci şi unu de ani ai săi arăta deja împuţinat la trup, sfrijit, cu o figură suptă, ridată, ascetică, traversată de o umbră piezişa – o figură de mumie, luminată când şi când, la inter­vale imprevizibile de privirea animată de o mobilitate pani­cată. O uitătură de paranoic, ce mai, prea sănătos la cap nu era, ceea ce n‑avea cum să atragă prea tare atenţia printre noi. Maestrul nostru, deh, o maimuţică cocârjată nevropată, o stârpitură de om, dacă ăla s‑ar fi putut numi om. Urât, ce mai, însemnat de propria‑i urâţenie care‑i fierbea în maţe şi uneori se întâmpla să dea pe‑afară. Crizele lui de furie, da, îndreptându‑se asupra cui se nimerea şi izbucnind când te aşteptai mai puţin. Avea multe să ne reproşeze, nouă în primul rând, ucenicilor lui, dispuşi la o adică să‑l suportăm. Îi trecea repede însă, ăsta era norocul nostru şi atunci aluneca în cea­laltă extremă: numai ce‑l vedeai dând să‑şi ceară iertare în genunchi, copleşit de accese de generozitate înlăcrimate, de un patetism deşănţat, sărmanul nostru maestru, sărmanul lui suflet, cum se mai zbuciuma să iasă afară din fărâma aia de trup, pentru a se dărui oricui. Atunci să te fi nimerit în preajma lui ca să profiţi. Prea puţini aveau însă abilitatea, rapiditatea, instinctul unuia ca Emanuel, care de bună seamă că‑l citise în profunzime.

Şi cât de mult îi plăcea uneori să‑l ţii de braţ, să‑l susţii, să‑l sprijini, să‑l ajuţi… Ce te‑ai fi făcut totuşi că, alteori îl scârbea, îl călca pe nervi acest mod de a te insinua în intimi­tatea slăbiciunilor care‑l măcinau? Mersul anevoios, poticnit, artrita care‑i înţepenea încheieturile şi precaritatea echilibru­lui, trăgându‑i‑se din nişte ameţeli rebele, care lucrau mână‑n mână cu accesele de furie, ivite ca din senin, aşa încât purta în permanenţă cu el un baston, un băţ lăcuit, încrustat cu şerpi încolăciţi, cu capete de dragoni – un obiect artizanal, care ar fi închipuit o bâtă de cioban, mai subţire şi mai scurtă decât o bâtă adevărată, pe măsura jumătăţii de cioban care era maestrul Vergilius.

Toţi apucaserăm să‑l vedem cel puţin de câteva ori cum în toiul nevricalelor ameninţa cu bâta aia, neezitând să şi lovească. Atunci să te fi ferit şi nu atât de băţ, care s‑ar fi rupt într‑o ţeasta cât de cât întremată, lipsită de prejudecăţi, cât de invectivele şi blestemele lui înveninate, de mizeria aia incandescentă urcând din străfundul viscerelor, ca un soi de adagiu sinistru, dezacordat, bubuitor, al simţirii poetice. Ăsta era maestrul în momentele lui nefaste, din care‑i posibil să‑şi fi tras seva inspiraţiei.

La puţin timp după ce se cunoscuseră, el simţi nevoia să‑i expună lui Emanuel o teorie care i‑ar fi putut viza pe amân­doi, pornind de la constatarea bazată pe observaţii îndelungi, minuţioase, temeinic documentate pasămite, că oamenii scunzi sunt mai rezistenţi decât cei înalţi sau de statură medie, şi‑n general mai longevivi, fiind de asemenea înzestraţi cu nişte calităţi fizice prin care se pot face remarcaţi… Mici şi‑ai dra­cului, cum se spune. Statura scundă, ca a asiaticilor bunăoară, favorizează calităţile acrobatice. Uită‑te la circari, trapezişti, basculişti, zburători, gimnaşti, da, n‑ai să prea vezi printre ei mai înalţi de unu şaizeci… Apoi, ceea ce numim instinct de luptător, întrunind calităţile fizice, psihomotrice, emoţionale ale războinicului, boxerului, luptătorului, aparţin tot celor pe care în aparenţă natura nu i‑a dăruit – oameni scunzi, besti­ali, iuţi, agili, îndemânatici, cu deprinderi şi instincte de sălbăticiune învăţată să se strecoare prin spaţii înguste, să simuleze, să fenteze, să eschiveze, să intimideze, să terorizeze, să lovească eficient, precis, vizând punctele vitale, pentru a măcina forţele adversarului. Te‑ai gândit vreodată că ei ar putea fi mai distrugători decât tipul de gladiator uriaş, de doi metri şi o sută douăzeci de kilograme?

Ridică umerii stânjenit şi deopotrivă smerit. Nu se gândise, nu‑l prea frământaseră chestiile astea, dar dacă maestrul, mă rog, maestru de arte marţiale pasămite, care arte marţiale ar putea avea o legătură subtilă cu arta poetică…”

 

Pentru Cronicile genocidului  Radu Aldulescu a fost distins în 2013 cu Premiul „Augustin Frăţilă” şi Premiul pentru cel mai bun roman acordat în cadrul Colocviilor Romanului Românesc Contemporan, ediţia a VI-a. Cine știe ce surprize se ascund în spatele titlului Istoria Regelui Gogoșar?