Romanul Fericiţi cei fericiţi de Yasmina Reza ar fi fost un bun manual de folosire a umorului pe post de bisturiu în cuplurile roase de frustrări, pentru care disputele iscate dintr-un fleac sunt considerate începutul ameninţător al unei maladii fără leac. Totuşi, nu umorul este cel care aduce o gură de aer într-o atmosferă sufocantă, folosit pentru a distrage atenţia de la urmările acţiunilor, ci mai degrabă o variantă incisivă, apropiată de sarcasmul care taie până ajunge la miezul problemelor acunse printr-o nonşalanţă prost mimată.
Yasmina Reza a scris un roman ce-ţi aminteşte de scenele unor pelicule franţuzeşti despre cuplul tulburat. Vei găsi aceeaşi tendinţă de-a fragmenta marile conflicte în amănuntele derizorii care stârnesc râsul, încat i-ai întreba pe cei implicaţi de ce se ceartă dintr-o nimica toată, în timp ce adevăratele detalii comice sunt deturnate în direcţia unui final învecinat cu tragedia.
Înainte de-a încerca şi rolul de prozatoare, Yasmina Reza era cunoscută drept unul dintre cei mai buni dramaturgi francezi, începutul carierei fiind asemănător cu al scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt. Fericiţi cei fericiţi demonstrează că nici în lumea romancierilor nu s-a lăsat desprinsă de teatru. Dialogurile, gesturile şi reacţiile personajelor sale au vivacitatea şi dinamismul specifice unei piese de teatru, încât vei citi romanul într-un ritm alert, dorindu-ţi să-ţi auzi hohotele de râs amestecate cu ale celorlalţi, dar îţi aduci aminte că ai în faţă un capitol, nu o sală de spectacole. Aşadar, nu-ţi rămâne decât să te amuzi sau (după caz) să te întristezi de unul singur.
Romanul are structura unui mozaic. Aparent, fiecare personaj este o piesă distinctă, iar fiecare capitol, o poveste izolată de celelalte. Abia când ajungi la final vei fi capabil să le pui cap la cap, formând imaginea familiară. Yasmina Reza le oferă protagoniştilor câte un capitol (preferaţilor, chiar şi două), în care să-şi expună problema obsedantă, gata să le macine întreaga existenţă. La început, majoritatea dificultăţilor sunt variaţiuni pe tema relaţiilor de cuplu, apoi îţi dai seama că mai toate legăturile amoroase în care s-au aruncat personajele sunt de fapt o compensare a golurilor, o anesteziere a fricilor de tot felul şi o reproducere a bătăliilor ce n-au fost duse până la capăt în trecut.
Cititorii duşi pe la teatru îşi pot imagina romanul Yasminei Reza precum o sală de spectacole în formă de sfera, în centru aflându-se locurile spectatorilor. Fiecare capitol este o scenă, dar spectatorul are în faţă o piesă inedită. În locul unei succesiuni de scene, va putea vedea o derulare simultană a lor. O scenă poate capta privirea în funcţie de identificarea sau contraidentificarea spectatorului cu anumite personaje. Decorurile pot reproduce un hipermarket ales de un cuplu pentru a-şi începe jocul psihologic de-a victima cicălită şi nevasta-călău, dormitorul unde partenerii se ceartă pe ora de stingere a veiozei, sala de aşteptare a unui spital, cafeneaua singurătăţilor citadine sau apartamentul vizitat de amanta iritată din cauza unor stări afective puse pe seama iluminatului artificial, mai ales când lumina se răsfrânge asupra mobilierului ales de rivala plecată în vacanţă. Exact în momentul în care vei ajunge să nu mai crezi într-o intersectare a personajelor, regizorul bate din palme, iar, la un semnal, acestea părăsesc scena personală şi ajung într-un punct de întâlnire, cu tot cu nemulţumirile, crizele şi revendicările de la începutul spectacolului.
Yasmina Reza îşi aduce personajele în pragul crizei existenţiale, dar care nu ia amploarea unei rezolvări cu tentă spirituală. Dimpotrivă, indiferent de gravitatea situaţiei, că-i vorba despre infidelitatea devenită o parte a imaginii pe care şi-au conturat-o străinii când au privit modelul cuplului francez, că-i vorba despre o moarte anunţată sau despre singurătate, la final, totul se transformă într-o manifestare vecină cu isteria. Reacţiile ţinute în frâu de fiecare personaj devin asemenea unui balon care se tot umflă până se va sparge chiar în momentul ales pentru cuvântarea solemnă a celui ce ia viaţa prea în serios, dar sfârşeşte prin a fi el însuşi un bufon.