Probleme în relaţiile de cuplu sau la locul de muncă, dificultăţi în educarea copiilor, conflicte cu vecinii… Românii obişnuiţi se confruntă cu numeroase probleme, şi de cele mai multe ori îşi spun fără rezerve povestea, fie în speranţa că vor primi o soluţie, fie doar pentru a-şi vărsa oful. Aurora Liiceanu i-a ascultat atît pe bucureşteni, în cadrul unei emisiuni de tip hotline, cît şi pe cei din mediul rural, la ei acasă, în satul Surani. Subiecte tabu, obiceiuri, credinţe şi superstiţii, toate se regăsesc în poveştile celor intervievaţi, pe care autoarea le analizează în încercarea de a clarifica modul în care oamenii de rînd percep şi se confruntă cu obstacolele vieţii.

valurileLe găsiți pe toate în Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor, din care vă prezentăm un fragment în exclusivitate.

 

Analiza pe care şi‑o face, ca şi conştientizarea inerentelor comparaţii care vor apărea odată cu viitorul adaugă urii faţă de bărbat amărăciunea faţă de sine şi faţă de felul în care‑şi percepe devenirea. Distanţarea de sine o face să vadă mai bine cine este ea acum şi, astfel, eşecul ei este şi o victorie. A învăţat ceva despre viaţă şi despre sine, lucruri care devin capi­talul ei de cunoştinţe, capital care îi va servi, în viitor, ca referinţă. Altfel, eşecul este plasat doar în afara persoanei înşelate şi experienţa în sine nu conţine nici un element pozitiv:

„Am 34 de ani şi sunt căsătorită de 11 ani. Am şi un băiat de 10 ani. De trei ani sunt pensionată de boală. Doi ani nu am ieşit decât la şcoală să duc băiatu’ şi la pâine. Am fost în tratament. Nu dormeam, nu aveam aer şi de la 67 de kilograme am ajuns la 49. Am o boală pe sistem nervos, inima, glanda. Soţul face delegaţii multe şi făcea totul, aducea acasă ce trebuia. El se îngrijea de tot. De un an şi jumătate a‑nceput să citească Infractoarea şi am găsit un bilet la el. Asta am aflat anul trecut în august. Eu nu am forţă, nu am putere nici să trăiesc. M‑am dus la o ţigancă, am fost şi la doctori şi la biserică. Preotul mi‑a zis că am farmece făcute. Se poartă rău de atunci şi i‑am zis că are pe cineva. A recunoscut şi mi‑a zis: «Ce, îţi lipseşte ceva?». Eu am fost inspector de personal 12 ani. Deci preotul mi‑a zis că am farmece şi blesteme. Totul a început când avea copilul 8 ani şi a făcut pneumonie. Şefa îmi dădea mult de lucru şi îmi luam şi acasă şi atâta mă necăjeam, că am uitat într‑un troleibuz un dosar şi o carte de muncă. Am înnebunit, dar până la urmă le‑am găsit. Cu toate astea peste capul meu, m‑am dus la medicul psihiatru şi mi‑a pus diagnos­ticul «psihopatie distimică». Acum soţul se poartă rău şi m‑a bătut atât de rău, că am chemat salva­rea şi mi‑a pus diagnostic «traumatism cranio‑cere­bral». Eu vreau să fac afaceri, vând, cumpăr şi el nu mă lasă. Mai ies din casă, am început să dorm. Eu aşa nu vreau să trăiesc în trei. Mai bine divorţez“.

Există de asemenea persoane care, confruntate cu infidelitatea, alternează între soluţii extreme, aparent contradictorii, şi care sfârşesc prin a opta pentru un refuz total al oricărei relaţii în viitor. Un viitor închis din perspectiva relaţiilor cu bărbaţii este ast­fel o garanţie a liniştii şi echilibrului, o formulă de viaţă în care riscul nu are cum să‑şi facă loc.

 

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013) şi Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014).