Pantofiorii roșii și Moartea, celălalt tărâm al vieții sunt două cărți care încearcă să ofere răspunsuri la frustrările și durerea pricinuite de moartea cuiva drag și foarte apropiat.
În prima carte este vorba despre ultimul an din viața micuței Hannah, o fetiță care este dignosticată cu cancer renal cu doar câteva zile înainte de a împlini trei ani. Cea de-a 
doua este povestea drumului parcurs de un jurnalist în încercarea de a înțelege moartea fratelui său. Pe firul roșu care le unește stau înșirate, durerea, suferința, lacrimile, regretele, frustrarea, iubirea, amintirile, neputința, speranța, credința.
Poate pentru cititorii de Heidegger și ficțiune prețioasă acestea nu sunt decât lecturi „dubioase“. Însă sunt sigură că dacă au trăit despărțirea brutală de cineva drag, oricare dintre cărți îi va sensibiliza.
Pantofiorii roșii este scrisă de mama Hannei, Maria Housden. O femeie care a încercat din toate puterile să își salveze copilul de la moarte și care a acceptat că nu se poate lupta cu neputința medicilor – forma de cancer a fiicei sale e foarte rară și prin urmare nu are un tratament, totul e o loterie. Hannah însă a avut resurse pentru toată familia și a traversat ultimul an din viață cu înțelepciune (da, uneori piticii sunt mult mai înțelepți decât adulții școliți) și, în cea mai mare parte a timpului, cu seninătate.
Finalul implacabil a avut drept ecou, în câțiva ani, destrămarea familiei sale, dar a însemnat și un pas important pentru oncologia pediatrică. Micuța Hannah a reușit să stabilească un standard în comunicarea dintre medic și pacient. Veți găsi în carte un pasaj în care ea cere medicului care o trata să îi spună numele lui adevărat, ca să se poată împrieteni.
Titlul cărții vine de la perechea de încălțări preferată, pe care fetița a purtat-o la fiecare operație la care a fost supusă. În memoria Hannei există Premiul Pantofiorii Roșii, la Spitalul Pediatric Riley de pe lângă Universitatea Indiana, care răsplătește dedicarea și implicarea personalului medical și a voluntarilor în relația cu micii pacienți.
Moartea, celălalt tărâm al vieții, de Stephane Allix, poartă subtitlul O anchetă jurnalistică la frontierele morții. Reporter de război mai bine de 15 ani, autorul este confruntat cu un eveniment teribil: în aprilie 2001, fratele său mai mic moare în fața lui, pe când erau împreună în Afganistan.
Allix nu reușește să treacă peste această pierdere și caută cu disperare un semn, un contact, o ultimă ocazie de a-i spune fratelui mort cât de mult ținea la el. Căutarea îl duce într-o călătorie în jurul lumii, timp de un deceniu: consultă preoți, clarvăzători, șamani, cercetători, călugări budiști, își implică familia și descoperă o groază de secrete despre rudele sale.
La sfârșit mărturisește că a reușit să intre în contact cu fratele său, cu ajutorul unui șaman amazonian. Doar că frica și rațiunea le-au distrus întâlnirea. Allix ajunge la concluzia că „moartea e prelungirea vieții, nimic mai mult, nimic mai puțin“ și că ar trebui să trăim mai atent. Cu emoțiile, sentimentele, fricile și visele noastre.