Întrucât, de regulă, nimic nu se face la modul pur gratuit, ci măcar în perspectiva unor beneficii comune, să vedem cam ce s-ar putea obține de pe urma asocierii sefiștilor. Cine citește (ori recitește) statutele asociațiilor ce s-au perindat prin scena fandomului românesc va întâlni cam aceleași lucruri frumoase și înscrise într-o largă generalitate, începând cu definirea grupării ca asociație cu personalitate juridică, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ și interesată în dezvoltarea unor proiecte comune, în țară și peste hotare. Nici în ce privește obiectivele ceva mai aplicate domeniului nostru n-am prea găsit diferențe de la un program la altul, toate emanând aceleași bune intenții și promisiuni ademenitoare, precum încurajarea producției specifice genului, editarea de reviste și buletine informative, organizarea unor tabere de creație, a unor convenții naționale urmate de delegări la manifestările internaționale ale genului, acordarea de premii pentru scrierile recente și pentru alte tipuri de lucrări artistice din domeniul anticipației.
Obiectivele acestea plutesc și ele într-o generalitate ușor descurajantă, dar admit că se pot umple din mers cu un conținut concret, în funcție de energia, inspirația și pofta de muncă a membrilor asociației. În funcție și de capacitatea grupării de a „accesa fonduri“, cum se spune mai nou în limbajul de plastic al noilor noastre realități administrativ-culturale, fonduri fără de care prea puține dintre inițiativele propuse au șanse reale de a se înfăptui. Publicațiile, fie tipărite pe hârtie, fie în regim electronic, pretind unele investiții, adesea substanțiale; premiile anuale, ca să iasă din formula mult timp practicată a diplomelor onorifice și a caldelor strângeri de mână, obligă și ele pe organizatorii respectivelor momente festive să bată în prealabil insistent la ușile sponsorilor; iar participările la diverse convenții internaționale, ca să nu rămână exclusiv pe buzunarul norocoșilor sau nefericiților delegați (depinde de unghiul sub care privești problema), au, la rândul lor, nevoie de un sprijin financiar pe care – teoretic – o asociație l-ar putea obține mai eficient decât lăsându-se tot acest efort penibil pe umerii unor persoane, fani ori profesioniști ai SF-ului românesc.
Până aici totul e în regulă, dar faptul că programele asociațiilor sunt asemănătoare până la confuzie mă face pe mine să cred că ele nu răsar ca răspuns la „sfidările“ unor realități diferite, ci ca manifestări paralele inspirate de aceeași realitate a SF-ului contemporan, căreia diverse grupări încearcă să-i dea soluții proprii. Evident, ca să înțelegem corect chestiunea, nu ne mai putem limita la cadrul general al obiectivelor deja enunțate, ci trebuie să avem în vedere și factorul uman. Să ne gândim, de pildă, că și în lumea restrânsă, profund personalizată a SF-ului românesc există individualități accentuate, interese proprii, poate chiar egoiste, motivații specifice și așa mai departe. Suntem oameni, în fond, și nu fiecare dintre noi se recunoaște într-un proiect al vecinului, ori în ierarhia de valori pe care o stabilește acela. Mai mult, nimic nu ne împiedică să credem că am putea creiona un proiect fie mai bun, fie cel puțin tot atât de reușit precum cel deja conturat de alții, însă cu adresare spre un mediu ce pare să fi fost lăsat pe dinafară de alte asociații, din pricina propriului lor interes limitat.
Pe locul rămas gol al mai vechilor asociații (intrate în hibernare profundă și, ca urmare, într-o ireversibilă disoluție), s-a constituit, la începutul anului 2009, Societatea Română de Science Fiction și Fantasy (SRSFF). Asociația reunește un număr de autori specializați, de la Dănuț Ungureanu (primul președinte) și Cristian-Mihail Teodorescu (președintele actual), până la unii încă în curs de profesionalizare, precum Balin Feri, Dario Pecarov sau Luciana Grosu; de la traducători cu renume, precum Mihai-Dan Pavelescu, la simpli împătimiți de cartea SF, ca „librarii“ Nicolae Voicu și Haralambie Ionescu. Majoritatea membrilor sunt bucureșteni, dar nu se poate nega interesul asociației pentru „restul țării“, din moment ce-i găsim înscriși în ea pe ieșenii Lucian Merişca și Dan Doboș, pe timișoreanul Silviu Genescu, pe George Lazăr din Botoșani, pe nemțeanul Dan Popescu, pe orădeanul Mircea Pricăjan și alți autori risipiți în provincie. SRSFF și-a propus mai multe proiecte interesante, dintre care pe cele mai reușite le consider a fi relansarea cenaclului ProspectArt, înființarea unui site propriu (ridicat între timp la rangul de revistă electronică), seria de antologii anuale Alte țărmuri, Pangaia și Venus, parteneriatul cu Editura Eagle și concursul de romane „Seniorii imaginației“, precum și colaborarea cu Asociația Scriitorilor din București și cu Ministerul Culturii, care a dus la organizarea colocviilor anuale finalizate cu Premiile „Ion Hobana“.
La Timișoara, centru important al anticipației, unde cenaclurile „H.G. Wells“ și „Helion“ stau treze de vreo patruzeci de ani, iar reviste ca Helion (varianta tipărită), Helion Online și Biblioteca Nova se publică relativ constant, s-a ezitat o vreme între resuscitarea grupării ARSFan (Asociația Română pentru SF) și ideea unei asociații noi. A învins aceasta din urmă și astfel avem, din martie 2012, Asociaţia Română a Autorilor şi Cluburilor de Science Fiction (ARCA SF). Există și între fondatorii acestei asociații personalități cu statut independent, unele chiar cu „dublă apartenență“, în sensul că le-am mai întâlnit și pe lista SRSFF-ului (bunăoară Dan Doboș, George Lazăr și Silviu Genescu), însă specificul acestei grupări e dat de participarea unor cenacluri din mai multe orizonturi ale României, cu tradiție în cultivarea genului nostru: clubul „Helion“ din Timișoara, clubul „Quasar“ din Iași, cenaclul „Victor Anestin“ din Craiova. Până în acest moment, o realizare spectaculoasă și chiar „fulgerătoare“ a asociației este reluarea efectivă a tradiției Romcon-urilor, altfel zis a convențiilor anuale românești, precum și a premiilor acestora, într-o variantă mai restrânsă și mai demnă de credibilitate decât generoasele risipe de lauri gratuiți, practicate odinioară.
Deși firească, benefică și incontestabilă într-o societate liberă, concurența pare să fie mai plăcută ca idee decât ca realitate efectivă, și spun asta gândindu-mă la numeroasele intervenții polemice apărute de-o parte și de alta. Mai exact spus, în pamfletele din Helion Online și de pe site-ul SRSFF. Pamfletul e o specie aparte a literaturii, mai cinică și satiric-caricaturală, căreia i s-ar potrivi eventual constatarea, valabilă pentru fotbal, că nu-i un sport de domnișoare. Se mai și „înjură“ în pamflet. Ceea ce nu îndreptățește totuși atacul dur la persoană, transformarea preopinentului în inamic numai bun pentru mașina de demolat. Dacă rămânem la nivelul ideilor, pot înțelege, bunăoară, nemulțumirea acută a lui Cornel Secu, redactorul revistei timișorene, militant pentru o acțiune unitară a fandomului românesc, și care descoperă că vorbele și promisiunile altora privitoare la o asemenea largă asociere de tip federativ nu se confirmă în fapte. Înțeleg și motivele SRSFF-iștilor de a-și dezvolta pe cont propriu programul. Disputele au plecat în special de la două teme delicate: participarea „oficială“ la Eurocon și organizarea convențiilor naționale. Nu e timp să dezvolt subiectul aici – poate cu un alt prilej. Ceea ce văd că se întâmplă este că ambele asociații s-au înstăpânit pe câte o felie de „tort“: noi, ca societate națională, suntem îndreptățiți să stabilim cine reprezintă România la următorul Eurocon (SRSFF-ul), mai ales că avem experiența ultimelor participări și ne-am făcut relații personale cu organizatorii externi; sau, ca o reflexie în oglindă, noi organizăm Romconul pe ani buni înainte, întrucât suntem tot o asociație națională, dovedind, în plus, că ne mișcăm bine și punem faptele mai presus decât vorba (ARCA SF).
Presupun că asemenea controverse vor mai fi în fandomul nostru și mai cred că nu e cazul să ne speriem de ele. Un echilibru și o decență trebuie totuși menținute, în așteptarea momentului, sau momentelor, când multe dezacorduri se vor rezolva, poate nu chiar de la sine, dar în chip firesc. Concurența nu înseamnă monopol, ba chiar dimpotrivă, îmi pare că a fost inventată tocmai spre a împiedica stabilirea monopolurilor. Depinde de noi toți, cei ce mizăm pe avantajele asocierii, dacă vom reuși să construim o arhitectură suportabilă a controverselor (inclusiv a „contrelor“ presărate prin ele), sfârșind prin a colabora înțelept la proiectele noastre mari. E și aici, ca în atâtea alte situații din societatea democratică, problema de a ne înțelege alteritatea și diversitatea, acceptându-ni-le. Ca să ne respectăm în ultimă instanță chiar pe noi. Ce am avea de împărțit la infinit? Ne interesează să fim structuri de creație, ori niște vane structuri de orgoliu?