La Gala Industriei de Carte din România, Bogdan-Alexandru Stănescu a povestit despre Matei Brunul, cel mai recent roman semnat de Lucian Dan Teodorovici. Era atât de entuziasmat de cartea aceasta, încât mi-a stârnit curiozitatea, așa că am citit-o și eu. E un roman cu o atmosferă extraordinară, eu am avut momente în care mi se părea că Matei stă pe un scaun și mă privește, ori îl zăresc printre trecătorii grăbiți, mergând încet, cu capul în pământ, șoptind doar el știe ce păpușii.
După ce a cunoscut ororile detenției și tortura din lagărele de muncă, Bruno Matei nu mai știe cine e și se refugiază în lumea marionetelor, ducând o existență gri, pe alocuri primejdioasă. Împreună cu tovarășul Bojin și cu Eliza, singurele constante ale prezentului său, el dezleagă misterul trecutului, dar trebuie să înfrunte implicațiile acestuia. Acesta ar fi rezumatul rezumat al cărții. Autorul vă dezvăluie în cele ce urmează câte ceva din alchimia romanului, dar aventura lecturii vă aparține în întregime.
În biografia lui Bruno Matei sunt multe sincope, ca și când ar fi o marionetă construită din piese disparate. Cum ați construit acest personaj, știu că există și o povestea reală care l-a inspirat?
Sunt sincope, e adevărat, dar ele se acoperă cu sens pe parcurs. Căci memoria pierdută a protagonistului nu e pierdută şi pentru cititor – el ştie ceea ce Brunul a uitat. Din punctul de vedere al lui Bruno Matei însă, sigur, golul imens de memorie pe care-l are îl transformă într-un fel de „marionetă construită din piese disparate”. Pînă la urmă însă, şi cu memoria în stare relativ bună, cred că observaţia este valabilă pentru oricine dintre noi, nu?
Altfel, personajul a plecat, într-adevăr, de la o poveste reală, pe care am descoperit-o în cartea Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid. Însă doar punctul de pornire e comun: acolo, Ioanid descrie drama unui deţinut pe nume Sviatoslav Tăbăcaru, care-şi pierduse memoria după ce fusese lovit în cap, cu un piolet, de un gardian. Am preluat povestea asta reală, abia schiţată, şi am pornit de la ea în construirea „vieţii” lui Bruno Matei. Abia de curând, la deja câteva luni după apariţia romanului meu, am dat întâmplător, datorită Internetului, de un urmaş al lui Sviatoslav Tăbăcaru. Mi-a spus că bunicul lui a trăit mult, până după ’90 dacă reţin bine, iar memoria pierdută în închisoare nu i-a mai revenit niciodată… Am fost realmente emoţionat de discuţia asta, o spun sincer, deşi, repet, Matei Brunul are foarte puţine tangenţe cu această viaţă reală despre care am pomenit.
Ce surse de documentare ați folosit pentru capitolele în care este vorba despre deținuții politici și represiunea comunistă? Și cât timp ați adunat informațiile pe care le-ați valorificat în carte?
Mi-e greu să le dau aici pe toate: o mulţime de cărţi, în primul rând. Aici chiar am avut o problemă, căci am vrut să ofer, la finalul romanului, o bibliografie. Sigur, n-am preluat citate din diversele volume citite, ci doar informaţii, dar aş fi vrut, chiar şi-aşa, să le mulţumesc celor care mi le-au oferit în felul ăsta. Nu se practică însă aşa ceva când e vorba de o carte de literatură – s-a împotrivit editura, dar m-au sfătuit şi unii prieteni, scriitori la rându-le, să renunţ la acea bibliografie (care exista în varianta trimisă iniţial acestor prieteni spre lectură): mi s-a spus că sună emfatic, de parcă aş vrea să arăt cât de mult am citit pentru a scrie romanul. Scopul, evident, nu era să arăt cât am citit, ci, repet, acela de a le mulţumi autorilor care au scris cărţile respective. Dar fiindcă exista o asemenea posibilă interpretare, am renunţat. 
N-am renunţat însă la mulţumirile pe care le datoram unor istorici precum Andrei Muraru şi Dumitru Lăcătuşu, care m-au ajutat mult, în mod direct, cu informaţii pe care nu le găsisem în cărţi. Au fost şi alţi oameni care m-au ajutat, amintiţi de mine în prefaţa romanului, însă m-aţi întrebat de documentarea pe partea istorică…
Mi-am fişat, apoi, diverse articole din ziarele vremii. Am găsit numeroase poze, inclusiv din Iaşiul anului 1959. Sau, un lucru pe care nu l-am spus până acum, mi-a fost folositor şi Google Earth-ul: deşi în mintea mea îmi făcusem, pe baza celor citite, o imagine destul de clară a închisorilor despre care e vorba în carte, nu ştiam cum arată propriu-zis acele locuri, măcar ca forme de relief, ca natură. Google Earth m-a ajutat într-o anume măsură.
E greu să spun cât a durat documentarea. Când sunt întrebat: „Cât a durat scrierea romanului?”, răspund destul de tehnic, anume că vreun an a durat scrierea propriu-zisă şi încă un an înainte documentarea. E însă aşa, un răspuns de dragul răspunsului. Pentru că, în fapt, am folosit drept surse şi două carneţele în care-mi notasem diverse lucruri din diverse cărţi citite în ultimii zece ani şi mai bine. Aşa încât devine destul de relativ răspunsul ăsta…
Eliza este un personaj care capătă importanță pe parcursul cărții mai ales prin faptul că niciodată nu dezvăluiți prea multe despre ea. De ce ați ales ca partenera lui Matei să fie atât de misterioasă?
Haideţi să vă răspund ceva mai plastic şi mai pe ideea romanului. Există, zic eu, trei elemente esenţiale în teatrul de marionete: mânuitorul, păpuşa şi umbra păpuşii. Într-unul dintre nivelurile simbolice ale romanului meu, mânuitorul poate fi considerat securistul Bojin. Păpuşa, în cadrul aceluiaşi nivel de interpretare, ar fi Brunul. Cum poate fi, în consecinţă, o „umbră” precum Eliza mai pregnantă decât „marioneta”?
Există şi alte explicaţii, desigur, cea de mai sus merge pe acel nivel larg receptat în presa culturală, dar pe care eu, vă spun sincer, am mizat destul de puţin. Adică metafora asta a „păpuşarului mânuit”, cum s-a spus, nu e una dintre mizele grele ale cărţii, a fost mai degrabă un mijloc de a spune altceva. N-o să vorbesc însă eu despre acel altceva, trebuie să o facă romanul prin el însuşi. Dar, revenind la Eliza şi la „misterul” ei, cred, simplu spus, că ar fi fost plictisitor şi conformist ca toate personajele principale să fie la fel de expuse cititorului, să aibă la fel de multă „carne literară”, să fie la fel de vii. Dacă spui totul despre unul, poate e bine să fii mai reţinut în privinţa altuia. Astfel, cititorul îşi poate construi singur o biografie doar sugerată de scriitor. Şi, mai ales, îşi poate oferi explicaţii proprii cu privire la naraţiunea pe care o citeşte.
Matei este o victimă a istoriei, un prizonier al conjuncturilor, un manipulat? Cum îl vedeți?
Vedeţi, asta e o întrebare la care aş prefera să nu răspund, pentru că prin ea aş crea o grilă de interpretare din punctul de vedere al scriitorului. Şi cred că nu e bine să faci aşa. Bruno Matei e exact aşa cum îl vedeţi dumneavoastră şi cum îl vede orice cititor.
Matei Brunul este romanul cu care ați dat lovitura, după cum spunea la Gala Industriei de Carte Bogdan-Alexandru Stănescu. Privind retrospectiv, ce a fost diferit în procesul creativ al acestei cărți față de celelalte?
Totul a fost diferit. În primul rând, e a doua carte de „maturitate”, să spunem, după Celelalte poveşti de dragoste. Toate celelalte cărţi ale mele le-am scris până la vârsta de 24 de ani. Am avut apoi aproape 10 ani în care, practic, n-am mai scris nimic. Dar am publicat, conform unui principiu amuzant în formă, dar deloc complicat de înţeles în fond: am publicat ceea ce scrisesem până la 24 de ani.
Totul a fost diferit şi pentru că Matei Brunul a fost prima carte pe care am scris-o „cu program”: m-am trezit în fiecare dimineaţă la 4.30, am încercat în fiecare dimineaţă să duc povestea mai încolo. N-am reuşit întotdeauna, dar cât timp am lucrat la carte, m-am trezit fără excepţie la ora 4.30. În unele dimineţi, neieşindu-mi nimic, mi-am ocupat vremea jucând Age of Empires, în loc să avansez în povestea Brunului. Dar, oricum, a fost altceva decât până acum, când scriam mult mai dezordonat, aşteptând „inspiraţia”.
Amnezia lui Matei este o formă de autoapărare în fața ororilor trăite, o protecție contra prezentului, reflectă o stare a societății actuale față de trecutul nostru comunist, dezvăluit și discutat prea puțin?
Uf, iarăşi ar trebui să vorbesc eu despre sensurile poveştii, iar poziţia e dificilă. 🙂 O să răspund totuşi: amnezia lui e cam tot ce aţi afirmat în întrebare. Dar, înainte de toate, e un mod de a spune o poveste. Căci ce ar fi fost Matei Brunul fără amnezia protagonistului? O relatare despre atrocităţile din închisorile comuniste, atât. Or, n-aş fi putut „concura” (scuze pentru cuvântul acesta pe care nu ştiu dacă-l salvează nici ghilimelele) cu victimele reale ale obsedantului deceniu, care şi-au scris înfiorătoarele poveşti în anii postrevoluţionari. Nu aveam, adică, nici o şansă venind cu povestea mea fictivă lângă aceste atât de tragice poveşti reale. Amnezia lui Bruno, ca să scurtez, a fost un unghi de abordare literar. Alături de alte câteva, desigur.
Dintre toate cărțile scrise de dumneavoastră până acum, Matei Brunul s-a bucurat de o expunere media generoasă. Cronicile au fost în majoritate pozitive, cartea va fi tradusă în câteva țări, e multi-premiat. E un roman care poate fi numit bestseller sau e prea devreme, încă?
„Bestseller” e un cuvânt care se referă strict la vânzări. Or, deşi cartea s-a vândut bine pentru piaţa românească, n-aş avea în nici un caz pretenţia s-o numesc campioană la vânzări. Problema, pe care am prevăzut-o încă dinainte de apariţie, e că mulţi se şi feresc s-o citească dintr-un motiv care mie, subiectiv fiind, îmi pare aberant, dar e simplu de explicat în fond: s-au săturat, spun, de cărţi „despre comunism”. Am avut mai multe justificări de genul ăsta, chiar amici care mi-au mărturisit că n-au citit romanul pe motivul amintit. Sau sunt unii oameni care au cumpărat deja cartea, dar îmi spun că aşteaptă să aibă „starea” necesară pentru lectură. Ce pot să le zic? Rămân doar cu o anume frustrare, căci ştiu o sumedenie de alţi cititori care au dat pur şi simplu o şansă cărţii deschizând-o şi care mi-au spus că n-au mai lăsat-o practic din mână până la final. Şi e vorba de zeci, ba chiar n-am să exagerez deloc afirmând că au fost peste o sută de oameni, necunoscuţi mie până atunci, care mi-au scris pe Facebook, au luat legătura cu mine prin e-mail sau, pur şi simplu, m-au abordat la vreun eveniment public pentru a-mi spune asta. Funcţionează însă, pe de altă parte, destul de mult acea prejudecată amintită, iar eu am cam obosit să le explic tuturor, fiecăruia în parte, că nu e tocmai o carte despre comunism. Până la urmă, e alegerea fiecăruia ce citeşte, când citeşte. Tot ce pot să-mi doresc eu e ca acei oameni care au reţinerea asta bazată pe prejudecată să dea o şansă romanului.
Mai ţin să fac o observaţie aici. Noi, românii, îmi asum vina de a generaliza, suntem construiţi se pare într-un fel destul de straniu. Dacă veţi citi blogurile, forumurile ziarelor de cultură, dacă vă veţi uita la televiziuni în rarele momente pe care le dedică acestui domeniu, veţi observa o notă dominantă: toţi ne plângem că nu ne respectăm valorile. Atenţie, e o observaţie generală, nu îndrăznesc, nu vreau eu să mă includ printre aceste „valori”. Citesc nenumărate comentarii despre cum Ionescu, Cioran, Eliade etc. au fost nevoiţi să plece în afara ţării pentru a reuşi. Dacă-mi permiteţi, pentru că i-am amintit pe cei trei, o să dau un citat din ceea ce scria un membru al aceleiaşi generaţii. E vorba despre Mihail Sebastian, care în Jurnalul său nota în 1940: „Adevărul e că nu se vinde. Dacă mai era nevoie să aflu încă o dată, eu nu sunt un autor de succes. Când există un editor care să facă reclamă, să difuzeze, să insiste, o carte a mea se vinde în 3.000 de exemplare. Dar când lipseşte şi asta, o carte poate trece neobservată în librării”. Vorbim despre o perioadă în care nu exista „concurenţa” televizorului, nici a Internetului etc. 3.000 de exemplare, ca succes absolut pentru un autor pe care azi îl acceptăm printre clasici! Cum stă deci treaba cu valorile în România? De ce a reuşit un Ionescu abia la Paris, adică abia după ce a devenit Ionesco? L-a ajutat cumva statul francez? Căci noi, când ne plângem de nerespectarea valorilor, dăm permanent vina pe stat. Eu însă n-am, ca scriitor, nici un motiv să mă plâng de stat. ICR-ul a fost extraordinar în ultimii ani, ca sprijinitor al artelor în România. Nu mă pot plânge nici de altele. Mă plâng însă, fără a avea vreo rezolvare în sensul ăsta, de cei care… se plâng că nu ne respectăm valorile. Mi se pare uluitor că, în 1940, Mihail Sebastian (care, accept, nu era unul dintre numele mari, dar era deja un scriitor demn de luat în seamă) vindea maximum 3.000 de exemplare. Mi se pare uluitor că, într-o ţară de 20 de milioane de locuitori, un scriitor se cheamă că „vinde bine” dacă epuizează în doi ani un tiraj de 2.000 de exemplare. Iar aici nu mai e vina statului. E vina noastră, a acelora dintre noi, foarte mulţi, care ne plângem întotdeauna de ceilalţi. A acelora dintre noi care nu ştiu că, la jumătate din populaţia noastră, Ungaria are un tiraj mediu aproape dublu la cărţi. Sau Polonia – mi-e şi greu să mai vorbesc. În Polonia, acum trei ani, am văzut o listă a celor mai vânduţi scriitori: în primii 10, nu mai puţin de 9 erau polonezi. Şi aveau toţi tiraje de peste 40.000 de exemplare. S-o fi datorând asta statului? În fine, era un lucru pe care ţineam de mult să-l spun. Şi, deşi am vorbit în general, am dat astfel şi un răspuns întrebării privitoare la „bestseller”. În România, cuvântul ăsta nu-şi prea are sensul…
Ce m-a bântuit pe mine câteva zile după ce am terminat romanul – atmosfera. Acalmia dinaintea furtunii, senzația că tot timpul e cineva care te privește din umbră, că realitatea nu e ceea ce pare. Felicitări, nu știu cum ați reușit să creați această atmosferă, poate ne dezvăluiți acum :).
Mai întâi, vă mulţumesc mult. Vedeţi, o reacţie precum cele amintite anterior, din partea celor care au dat o şansă cărţii… 🙂 Atmosfera e, după mine, cel mai important lucru atunci când scrii literatură. Dacă îţi reuşeşte, toate celelalte vin mai uşor. Iar atmosfera e dată de tonul propriu. Au observat mai mulţi critici că Matei Brunul e scris altfel decât celelalte cărţi. Probabil, dar şi Celelalte poveşti de dragoste e scrisă altfel decât alte cărţi ale mele. Iar asta nu pentru că aş fi în căutarea unor reţete, ci pentru că, în ceea ce mă priveşte, povestea pe care o am de spus creează tonul. Pentru mine, e extrem de dificil să scriu primele două-trei capitole dintr-o carte. Dacă aţi şti de câte ori le refac, de câte ori o iau de la zero… Şi de fiecare dată pentru că tonul mi se pare că falsează, că nu merge mână-n mână cu povestea. M-am obişnuit însă deja să am răbdare la început. Până găsesc tonul potrivit trece o vreme, însă când îl găsesc, ştiu că nu mai am cum greşi. Şi subliniez „ştiu”, pentru că are în el ceva mistic, ceva greu de explicat. Pur şi simplu, ştiu. Şi-atunci, atmosfera despre care vorbeaţi se creează. O fi părând, mă gândesc, destul de emfatică o asemenea afirmaţie, dar să ştiţi că nu e: este vorba despre ceea ce ştiu, ce simt eu. Nimic nu-mi garantează, fireşte, că o va şti, o va simţi şi cititorul. Deocamdată însă, cel puţin în privinţa acestui roman, am avut destule satisfacţii în sensul ăsta.
Cât contează recenziile criticilor și cât contează părerile cititorilor obișnuiți pentru dumneavoastră?
Contează în moduri diferite, necuantificabile. Mi se pare o uşoară ipocrizie, să zicem aşa, eufemistic, când un scriitor sau altul afirmă că nu dă doi bani pe critică. Pentru că imediat după afirmaţia asta vine o tiradă împotriva criticii, una rostită sau scrisă cu un patos care arată că, în fond, scriitorul respectiv e foarte atent la critică. Eu sunt, în orice caz. E importantă critica literară. Şi, recunosc, uneori sunt disperat, pur şi simplu, de obtuzitatea vreunui critic, care nu citeşte cartea decât pe sărite, iar lucrul ăsta se vede. Sau îmi repugnă uşurinţa cu care unii critici literari dau verdicte. Există chiar categoria celor care fac clasamente la sfârşit de an şi includ în ele singurele cinci cărţi pe care le-au frunzărit de-a lungul acelui an, dar le dau de parcă ar fi, cu adevărat, cele mai importante cinci cărţi ale anului. Prin urmare, am multe frustrări faţă de critica literară – şi am ţinut să exemplific câteva, ca să nu se creadă că vorbesc despre critică frumos într-un exerciţiu de captatio benevolentiae. Pe de altă parte însă, după ce public o carte, înainte de a avea parte de reacţiile cititorilor, le aştept cu emoţie pe cele ale criticilor. Mai mult, credeţi au ba, multe dintre aceste reacţii chiar mă ajută să gândesc altfel, să abordez altfel următoarea carte şamd. Să-mi corectez, adică, erorile semnalate de critică, cele pe care le accept la rândul meu ca erori.
La cealaltă parte a întrebării, răspund cu un zâmbet larg: în general, părerile cititorilor te umplu de bucurie. Contează enorm, pentru că te simţi răsplătit prin ele. Evident că rareori se întâmplă să primeşti o reacţie negativă: cei cărora nu le-a plăcut o carte a ta nu reacţionează, de obicei. Aşa încât în majoritatea cazurilor primeşti reacţiile celor care au fost încântaţi de ce ai scris. Cum să nu-ţi producă bucurie? Contează foarte mult, te motivează.
Care au fost cele mai surprinzătoare reacții ale cititorilor la Matei Brunul?
Au fost reacţii suprinzătoare ale „cititorilor profesionişti”, mai întâi, ale unor critici literari adică. Eram, spre exemplu, „client” al unor critici cu mai toate cărţile mele anterioare: am avut parte, dinspre doi-trei oameni, numai de cronici negative. Acum, cu Matei Brunul, am fost în egală măsură bucuros şi suprins să citesc, din partea aceloraşi oameni, cronici extrem de favorabile. Ştiţi, scriitorii, măcar unii dintre ei, printre care recunosc că mă număr, pot fi suspicioşi dincolo de limitele normalului: pe acei doi-trei critici despre care vorbeam eu îi bănuiam deja de-o inamiciţie personală, consideram că sunt lucruri exterioare literaturii care-i fac să scrie permanent nefavorabil despre cărţile mele. Matei Brunul mi-a dovedit că greşeala îmi aparţinea mie, nu lor. Au fost apoi alte reacţii, ale unor critici la a căror părere ţineam, care m-au bucurat foarte mult, deşi credeam că nu mă mai poate bucura într-atât o cronică literară. Surprinzători, apoi, au fost membrii unor jurii (în fond, şi ei cititori, nu?), care au acordat premii romanului: îmi ieşise din minte şi ideea asta, că aş putea fi premiabil. Iată că m-am înşelat.
În privinţa cititorilor obişnuiţi, mărturisesc că cele mai surprinzătoare (prin numărul lor) şi frumoase reacţii au venit pe Facebook. Mi-e greu să selectez una-două dintre ele, dar o fac. Spre exemplu, cineva mi-a scris: „Nu mă pot dezlipi de Matei Brunul. Îmi iau concediu medical ca s-o pot termina”. Un foarte tânăr cititor, al cărui mesaj m-a bucurat enorm tocmai pentru că mă gândeam că e o carte care nu poate stârni interesul celor foarte tineri, mi-a scris printre altele: „Nu este o carte despre comunism, este o poveste despre un om şi despre visele şi suferinţa sa cum rar am citit în literatura română contemporană. Ce pot să mai spun decât: felicitări! (Sau, cum se zice printre noi, ăştia tinerii, «m-a rupt»)”. Au fost mult mai multe, dar cred că e cazul să mă opresc aici.
Sunteți și coordonatorul colecției „Ego.Proză” de la Polirom. Cum selectați titlurile?
E un proces simplu şi cât se poate de corect, pe care l-am mai explicat, deşi – spuneam mai sus – suspiciunile la noi, mai ales în rândurile scriitorilor sau ale celor ce îşi doresc să devină scriitori, sunt foarte mari. Noi lucrăm cu referenţi, care primesc cărţile propuse după ce este şters numele autorului. Astfel încât analizează exclusiv valoarea cărţii, după care ne trimit referatele. În funcţie de ele, eu susţin sau nu susţin o carte în faţa consiliului editorial. Dacă am două referate pozitive, şansele sunt extrem de mari să fie publicată. Apare însă uneori situaţia unui referat favorabil publicării şi a altuia nefavorabil. Atunci, recurg la sprijinul unui al treilea referent. Cam aşa se desfăşoară lucrurile, destul de simplu, în fond.
Care-s autorii români a căror scriitură o admirați?
Vedeţi, chiar de-aş fi fost numai scriitor, tot m-aş fi abţinut să dau un răspuns la această întrebare: nu e tocmai indicat să îţi expui public preferinţele despre scriitura unora sau a altora dintre colegi. Pentru că se interpretează imediat, eşti acuzat că eşti subiectiv, că raportezi scriitura altora la modul tău de a scrie literatură. Şi ies discuţii. Cu atât mai nepotrivit ar fi să-mi exprim preferinţele în calitate de editor: ar trebui să-i înşir pe absolut toţi cei publicaţi măcar în colecţia pe care o coordonez (şi ar fi peste o sută de cărţi apărute), căci, de vreme ce le-am susţinut cărţile, înseamnă că mi-au plăcut, nu? Sunt, e adevărat, scriitori pe care-i admir în mod deosebit, în calitatea mea de cititor. Dar e o admiraţie pe care mi-o exprim prin bucuria lecturii sau, eventual, prin exclamaţii încântate, când citesc o carte şi mă impresionează ceva anume. Iar la acele exclamaţii se întâmplă să-mi fie martoră soţia mea, atât. 🙂
Unde se află literatura română contemporană printre literaturile europene?
Nu pot spune cu exactitate. E o literatură „emergentă”, termen tot mai des folosit nu doar pe plan cultural. E o literatură cu şanse de a deveni una importantă, adică. Asta în condiţiile în care, trebuie s-o spun şi pe asta, interesul statului român pentru cultură nu s-ar diminua prosteşte, pe motive politice. Pentru că, atunci când ai o cultură pe care vrei s-o promovezi în afară, statul e foarte important: trebuie organizate evenimente sau susţinute financiar evenimente organizate de alţii, trebuie finanţate parţial anumite cărţi spre a fi mai uşor publicate în afară şamd. În ultimii ani, s-a produs asta, iar senzaţia mea e că literatura română, în ansamblu, n-a trăit un moment european mai fericit decât cel actual. Totul e ca oamenii care administrează statul să fie capabili să înţeleagă asta în continuare.
Ce-i lipsește literaturii române pentru a fi considerată mare, de referință? (eu cred ca avem lacune în a ne comunica valorile ca națiune).
E o întrebare care merită discuţii ample, repetate. Nu ştiu dacă-i lipseşte ceva literaturii în sine. Avem cărţi excelente, dar prea puţin cunoscute nu numai afară, dar şi în interior. Un lucru e sigur: îi lipseşte publicul intern, care preferă în continuare, în majoritate, să citească literatură străină, mergând hotărât pe prejudecata că la noi nu se scrie bine. Am trăit momente rizibile cu astfel de cititori, în foarte multe rânduri: când îi auzeam făcând afirmaţia asta, care pe vremuri mă enerva, dar în faţa căreia sunt acum mă simt doar dezarmat, îi rugam să-mi spună nişte cărţi româneşti care i-au dus către concluzia asta. Credeţi-mă că mi s-a întâmplat chiar să nu-mi poată da nici un titlu. Cel mai des însă îmi enumerau una-două, maximum trei cărţi care „i-au dezamăgit”. Una-două-trei cărţi nu fac o literatură… Dar deja nu mai e cazul să explic unde-i nonsensul aici. De ce zic însă că ne lipseşte publicul intern ca să fim bine cotaţi şi în afară? Un exemplu tehnic, nu neapărat foarte important, dar îl dau ca să vă faceţi doar o imagine: în general, editorii străini te întreabă, atunci când le propui un scriitor pe care-l lauzi foarte mult, ce tiraj a avut cartea în România. E o întrebare întotdeauna dificilă pentru mine, care vine aproape întotdeauna şi la care răspund destul de jenat. Nu prea devine un argument spre cucerirea interesului unui editor străin să-i spui că în România s-a vândut bine, apoi să dai cifra: 1.000 de exemplare, poate 2.000. Dar mai important aici e altceva: o altă atitudine şi-o altă siguranţă capătă un scriitor care e realmente susţinut de publicul din ţara lui. Am stat deseori la discuţii cu scriitori din afară: erau convingători, se simţea forţa cititorilor din spatele lor. Şi devin convingători şi pentru editorii din alte ţări decât ale lor. Noi, scriitorii români (sau editorii români), ne vedem deseori, aşa cum am arătat mai sus, în situaţia de a ne promova cu un zâmbet în colţul gurii ce aduce a scuză. Iar asta contează.
Sigur, mai sunt şi alte lucruri care ne lipsesc, există şi problema agenţilor literari care să facă un lobby puternic în afară (dar aici iarăşi nu i-aş acuza pe ei, căci îţi trebuie mai întâi o puternică piaţă internă pentru a te îndrepta, ca agent, spre un autor român, nu poţi să aştepţi să-ţi vină câştigurile exclusiv din afară), există chiar şi o prejudecată a multor editori străini nu doar faţă de România, dar în general faţă de ţările estice, pe care mai degrabă le văd capabile să exporte exotism decât literatură autentică. Şi, culmea, atunci când se interesează de acest Est, caută tocmai exotismul, deşi există în afara lui multă literatură bună. Dar, una peste alta, direcţia pe care suntem situaţi acum, în acest moment, e una bună. Căci toate aceste lipsuri pot fi depăşite. Din fericire, eu cred că cel mai important lucru există. Şi mă refer, bineînţeles, la calitatea pe care o are literatura noastră.