Tocmai s-a încheiat târgul Gaudeamus 2012, unde au fost lansate multe romane ale autorilor români. Printre ele și O fereastră întunecată, de Florin Irimia. O carte pe care eu am citit-o cu plăcere, dar și cu încrâncenare, pentru că vorbește despre un viitor sumbru, despre o societate crudă, despre greșeli ireparabile ale istoriei și despre iubiri neîmplinite. Un roman bun, pe care pot să pariez oricând. Dacă pe copertă ar fi fost un nume străin, probabil că vizibilitatea sa ar fi fost mai mare. Dar să nu judec pripit, abia s-a lansat. Sper ca Mircea Bătrânu și Semplista să devină figuri familiare pentru cât mai mulți cititori români.
Până atunci, vă mai ofer un argument puternic: un interviu în exclusivitate pentru BookMag cu scriitorul Florin Irimia.
Florin, tu pari un scriitor al apocalipsei – ai început cu Defekt și continui în O fereastră întunecată. De unde această atracție către lumile căzute?
Trăim într-o lume căzută. Răuvoitorii și Neoamenii sunt deja printre noi, poate nu neapărat în formele pe care le iau ei în carte, dar fără îndoială sunt printre noi. Și, la fel ca în carte, nu prea avem ce le face. Cât despre atracție, ea provine din frică. Mă uit în jur și văd cât de ușor e ca totul să se ducă de râpă. Cum a început deja să se ducă …
Descrii un București distopic, în care ți-e frică până să și respiri. Mărturisesc că mie mi s-a strâns stomacul citind aceste pasaje, pentru că nu mi-ar plăcea un astfel de oraș în viitor. Tu cum vezi Bucureștiul?
Nu trăiesc în București dar am văzut cum se trăiește. Am văzut iureșul, isteria, disperarea, nefericirea, singurătatea, am văzut cum normalitatea e permanent faultată. Sincer, mi se pare incredibil cum încă se mai poate trăi în București, mi se pare incredibil că în asemenea condiții, el mai are puterea să te atragă, să te fascineze. Poate că e vorba de o fascinație a răului, sau poate există ceva care să compenseze toate inconvenientele. Sau poate că, într-un final, omul se obișnuiește cu toate. Îmi amintesc însă că fost o vreme, în copilărie, când veneam în București în fiecare vară, nu stăteam mult, câteva zile, mă întorceam cu ai mei de la mare și ne opream câteva zile la niște rude, 
pentru că, în paranteză fie spus, familia bunicii mele dinspre tată e din București. Despre momentele acela îmi amintesc cu plăcere deși odată țin minte că mi s-a făcut rău de la niște ardei umpluți iar noaptea am avut un coșmar teribil – eram răpit și dus pe niște străzi lăturalnice unde cineva mă aștepta ca să-mi facă rău… Altădată, am mers la un film și un domn mi-a oferit o portocală. Am luat-o dar taică-meu nu m-a lăsat s-o mănânc, a zis că s-ar putea să fie otrăvită… Nici el nu avea foarte multă încredere în București, se pare.
Mircea Bătrânu și Semplista alcătuiesc un cuplu atipic, atemporal. Abia te obișnuiești cu ei și cu ritmul lor că afli, stupefiat, că sunt plăsmuiri ale unui scriitor din perioada interbelică. Prin urmare, poveste în poveste. Care e de fapt povestea romanului O fereastră întunecată?
E o poveste lungă și tristă. O poveste formată din alte povești ( a se citi preocupări). Povestea pogromurilor din ‘41, a vieții în interbelic în general, povestea trăitului în Bucureștiul actual, povestea mersului pe străzile din Iași pe care acum câțiva zeci de ani zăceau cadavre pe care nimeni nu părea să le bage în seamă… Dar pentru nicio clipă nu mi-am imaginat că lucrurile au să iasă așa. Conexiunea dintre cele două timpuri/personaje și felul cum se realizează ea au fost „daruri”, care m-au luat și pe mine prin surprindere…
De la distopia imaginată cititorul trece abrupt la o felie de istorie, partea noastră de Holocaust, ca să zic așa. Cum ai ajuns la această structură narativă și cum te-ai documentat pentru ea?
Continui într-un fel să-ţi răspund la întrebarea dinainte. M-au intrigat întotdeauna tezele negaționiste. Cu cât erau mai virulente, cu atât ridicau mai multe semne de întrebare. De ce atâta furie în a susține că aici nu s-a întâmplat nimic? Cum să fi fost atunci o oază de toleranță, când în România, nici după restrângerea până aproape de dispariție a comunităților evreiești, vocile antisemite n-au încetat să-și urle intoleranța? Există foarte multă literatură de specialitate care s-a publicat după ’90 despre perioada aceea, dar prea puțini sunt interesați să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în anii ’40 cu evreii din România. Deci, să spunem că, de aici a început totul, de la o suspiciune care s-a dovedit întemeiată. Însă ce a declanșat propriu-zis scrisul a fost descoperirea, în noiembrie 2010, în pădurea Vulturi din comuna Popricani (undeva foarte aproape de Iași) a unei gropi comune în care s-au găsit rămășițele pământești ale treizeci și șase de evrei din care doisprezece erau copii. Inițial, am vrut să scriu un roman numai despre asta dar apoi mi-am dat seama că nu sunt pregătit, încă. Așa că a ieșit O fereastră întunecată…
Edi Florian poate fi privit ca un alter ego auctorial?
Mai mult sau mai puțin. Nu mai mult decât Mircea Bătrînu sau Semplista chiar. În general, relația mea cu personajele mele este una paternă. Adică, îi văd ca pe copii mei. Copiii mei dar ajunși la maturitate: îmi seamănă în anumite privințe dar dincolo de asta au personalitățile lor, perfect formate și total independente de „tatăl” lor. 🙂
De ce l-ai introdus pe Eminescu, de fapt spectrul lui, în roman?
Nici asta nu a fost planificat. Eminescu a venit peste mine și s-a băgat singur în carte. Mă gândisem la Antonescu, la Hitler dar Eminescu nu era în plan. Asta nu înseamnă că nu m-am bucurat când a venit. Până la urmă e Eminescu, m-am simțit onorat, chiar dacă apariția lui e una episodică, un fel de guest star venit din “platourile de filmare” ale Florinei Ilis.
Îți propun un exercițiu de imaginație sentimentală: dacă ai fi Edi, pe care dintre ele ai iubi-o până la adânci bătrâneți: pe Olguța cea greu încercată de viață sau pe Ester, femeia misterioasă și puternică?
Ester e o fanatică, o exaltată, plămădită cam din același material ca și Hitler doar că având mai puțină putere. Deci mie mi-ar fi mai greu s-o iubesc. În același timp, e inteligentă, frumoasă, manipulativă și extrem de influentă în cercurile literare. Nu ți-o dorești dușmancă, ci, dacă se poate, aliată. Norocul lui Edi e că Ester îl place. Sau se preface că-l place, dar el nu știe asta. Olguța, în schimb, e o ghinionistă. Relația ei cu bărbații e cel puțin problematică. Dacă aș reuși cumva s-o iubesc, nu înseamnă că și reciproca ar fi valabilă. În concluzie, exercițiul de imaginație eșuează. În schimb, aș iubi-o, cred, pe Semplistă…
Romanul acesta nu e doar o distopie, nu e doar o istorie ficționalizată, este și o critică socială. Ceea ce spui despre România de astăzi lasă cititorului un gust amar, însă autentic.
Cam asta era și ideea, mă bucur să te-aud spunând asta… Nu trăiesc cu impresia că viața se-ntâmplă în altă parte, că iarba altora e mai verde ca a noastră, ca să folosesc o expresie englezească, dar oricum ai lua-o, nu poți să nu observi că din ‘40 încoace nu mai reușim să ne revenim. Dictatură regală, fascism, legionarism, comunism, marasm pe toate planurile după ’89, în România e o permanentă stare de conflict între Stat și cetățenii lui (evrei, maghiari, români, nu contează) dar și o permanentă stare de conflict între oameni. Asta am vrut să arăt în roman, în asta constă de fapt distopia. Restul stă în ordinea firească a lucrurilor, “firească” în contextul nefiresc în care se desfășoară ele.
Crezi în menirea socială a scriitorului ca lider de opinie?
Liderul cui de opinie? Ar fi frumos, ar fi poate și util, din păcate nu este posibil. România nu crede în scriitori. Nu crede în talent, în valoare, în povești de succes. România este o țară a pizmei în care să reușești trebuie privit cu dușmănie. Mă uit la ce furioasă e lumea musulmană când cineva din Europa face o glumă despre Profet. Se agită, se ultragiază, arde steaguri, calcă în picioare tot felul de simboluri ale celeilalte lumi, creștine chipurile, și pentru ce? Ei nu-și dau seama dar din afară sunt penibili. Ei bine, lumea românească e ca o demonstrație musulmană contra unor caricaturi daneze. Dușmănoasă, oriunde te uiți în jur vezi o privire chiorâșă care te-a luat în vizor, agresivă, foarte vociferantă. Doar că la noi dușmanul nu e Celălalt, dușmanul suntem chiar noi. Ne aflăm într-un permanent război cu noi înșine iar cine deschide gura riscă lapidarea…, nu neapărat una reală (nu încă) dar simbolică. Deci e cam greu pentru scriitor care este prin definiție un pasionat folositor de cuvinte, să devină lider de opinie. Dar este un veritabil cal de bătaie, asta cu siguranță.
Ce urmează? Vei aborda și alte genuri, vei rămâne la ficțiune și ne vei surprinde încă o dată cu un roman extraordinar?
Mă bucur că te uiți pe Fereastră… și vezi un roman extraordinar. Dar am să iau complimentul tău drept o încurajare pentru viitor. După Defekt, m-am apucat imediat de Fereastră,… după Fereastră… imediat de altceva. Nu-mi place să stau. Nici nu-mi prea permit, de altfel. Am debutat destul de târziu, și trăiesc cu sentimentul, poate nefondat, că am de recuperat un decalaj. Oricum ar fi, în general e bine să nu-ți permiți, pe mine nevoia, lipsurile, frustrarea mă motivează. Nu m-am gândit deocamdată să scriu altceva decât ficțiune, roman, proză scurtă, îndeletniciri din care, într-o lume defectă, căzută, ca a noastră, toată lumea știe că n-ai cum să trăiești. Dar ai cum să mori, ceea ce tot e ceva.