Înainte de a pierde casa copilăriei mele, nu scrisesem un rând. M-am apucat să scriu pentru că nu puteam să accept că nu voi mai pune vreodată piciorul acolo. Şi, pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama că încep să o iubesc pe fata aceea cu vise caraghios de îndrăzneţe, pe care nici măcar nu o cunoşteam. Mă apropiam de ea şi pentru a scăpa de amintirea mea, de amintirea celei care scrie. Îmi doresc mereu asta când scriu, îmi doresc să scap de mine şi să încep o viaţă nouă, 
curăţată de amintirile din trecut, şi întotdeauna mă trezesc la fel, cu toate lucrurile de care voiam să mă debarasez la locul lor. Dar nu mai ştiu: scriu ca să uit sau scriu ca să-mi amintesc?
Înainte aveam impresia că ceilalţi nu-mi sunt de ajuns, ăsta ar fi motivul pentru care scriu. Acum îmi dau seama că n-are nici o legătură cu ceilalţi, are legătură doar cu un fel de nepricepere a mea în faţa vieţii. Altfel nu m-aş simţi cel mai bine singură, în faţa calculatorului. Şi pentru că trăiesc într-un oraş cu oameni care dorm pe stradă şi cu animale bolnave scriu. După o vreme, omul dispare; dispar şi cartoanele pe care stătea şi plapuma murdară care-l acoperea, şi atunci mă gândesc că niciodată nu m-am apropiat de el pentru a schimba câteva vorbe, pentru a-l întreba măcar dacă are nevoie de ceva. În scris mă pot arăta cu toate laşităţile astea. Mai scriu pentru că nu pot vorbi cu bunicii mei.
Şi pentru că am mers de atâtea ori simţind pământul sub paşii mei, încălzită de soare, gândindu-mă cel mai adesea la nimicuri, dar încercând o senzaţie de bine.
Şi în cinstea corpului meu scriu, a corpului meu de la patru ani sau de astăzi, şi a şirului nenumărat de corpuri care s-au iubit ca să se ajungă la mine. Dacă tot scriu, mi-am propus să scap de învăţăturile pe care i le-a dat Vulpea Micului Prinţ, să uit odată pentru totdeauna că „devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit”. Să uit, de asemenea, că „o floare se deosebeşte de toate celelalte pentru că pe ea ai ascultat-o cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea”. Să ajung să n-o mai deosebesc de ceilalţi trandafiri dintr-o grădină.
Ca să mă obişnuiesc cu ele, pun în scris harababura şi dezordinea din viaţă, chiar le exagerez. Din acelaşi motiv, ca să nu mă ia prin surprindere, nu pierd ocazia să scriu şi despre moarte. Ştiu însă că exerciţiile astea nu ajută la nimic, că oricât aş scrie despre moarte şi efemeritate şi relativitate, e în zadar. Mai scriu pentru că din când în când simt nevoia unor gesturi radicale, nebuneşti, ca acela pe care l-a făcut Nastasia Filippovna aruncând teancul de bani de la Rogojin în foc. Şi mai scriu pentru că am nevoie uneori să aud spunându-mi-se „ Tu nu vei muri”, definiţia pe care o dă Gabriel Marcel iubirii.
Carte de vizită:
Corina Sabău s-a născut în 1975, la Câmpulung Muscel. Romanul ei de debut, Blocul 29, apartamentul 1 (Polirom, 2009), a primit Premiul pentru debut în roman, în cadrul Colocviilor Romanului Românesc, Alba Iulia, și a fost nominalizat la Premiile Prometheus și Observator Cultural. Același roman a fost selecționat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franța). Este coscenaristă, alături de regizorul Radu Jude, a filmului Toată lumea din familia noastră (HiFilm Productions), proiectat în premieră mondială la Festivalul de Film de la Berlin 2012, câștigător a numeroase premii internaționale, printre care Marele Premiu al Festivalului Internațional de la Sarajevo, Marele Premiu al Festivalului de Film Francofon de la Namur, Marele Premiu al Festivalului CinEast de la Luxemburg, Marele Premiu al Festivalului International de la Zagreb, Premiul pentru cel mai bun film românesc la TIFF.
Cel mai recent roman al Corinei Sabău este Dragostea, chiar ea, o poveste de dragoste și despre dragoste, primit foarte bine de critici și de public.