Filip Florian este unul dintre cei mai apreciați și mai îndrăgiți scriitori români. Cărțile scrise de el în ultimii zece ani stau mărturie unui talent greu de egalat. Pentru că niciuna nu seamănă cu cealaltă, pentru că frazele îi curg ușor fie că scrie o ficțiune istorică (Zilele regelui) sau un roman al cărui personaj central e un puștan (Toate bufnițele) sau deapănă amintiri din copilărie împreună cu fratele lui (Băiuțeii) ori construiește o intrigă spectaculoasă (Degete mici).
Iată un interviu în care am vorbit despre câte-n lună și-n stele.
Romanul Toate bufnițele a fost bestseller la Gaudeamus 2012 și cred că a fost pentru prima oară când o carte a generat vânzări extraordinare. A fost o carte așteptată sau e vorba doar de o alegere a publicului?
Nu știu…de mine sigur a fost așteptată, pentru că muncesc foarte mult la orice carte. Durează enorm, este un ritm interior de care nu mă pot dezbăra, pentru că asta e. Tânjesc și eu la un alt ritm al scrisului, nu neapărat la viteză, Doamne ferește!, ci la o înaintare mai iute cu cartea. Dar ăsta-i ritmul meu și asta e, ceea ce înseamnă că lucrul la un roman durează doi-trei ani și ajungi să aștepți teribil clipa aia când se termină. Restul, cumva nu ține de mine, e o mare surpriză și atât!
Ține de publicul pe care l-ați câștigat în ultimii ani.
Da, probabil, probabil. Evident că e o bucurie mare, mai ales că eu cred foarte tare că încă suntem într-o perioadă în care cărțile sunt…nici nu știu cum să zic, nu promovate, că nu mă-nnebunesc foarte tare după acest cuvânt, ci mai degrabă duse așa din om în om și nicidecum impuse unei mase de cititori de critică, de cronici. Sincer, eu de cel puțin 10-15 ani nu am cumpărat o carte pentru că X sau Y a lăudat-o într-o cronică. Dintre toți cunoscuții mei, 
niciunul nu face asta. Avem micul nostru cerc de prieteni, e un soi de lanț, ne întrajutorăm literar, ca să zic așa. Când vezi interesul atât de mare pentru cartea ta, evident că îți face plăcere, pentru că știi că în spate se ascunde lanțul despre care vorbeam și toate lecturile astea…ce poate fi mai frumos decât să discuți despre cărți?
Am citit recenziile la Toate bufnițele și unii critici spun că acest roman pare mai puțin impresionat decât Zilele regelui. Poate se așteptau la același efort de documentare sau la o intrigă mai interesantă…însă eu zic că e extrem de greu să poți scrie din perspectiva unui copil.
E părerea fiecăruia, eu scriu ce mi-e mie drag să scriu, nu ce i-ar fi drag unuia sau altuia. Aceasta e cea mai mare capcană, să scrii potrivit gusturilor unor anumiți oameni. Ar genera o situație comică: o dată că nu mai ești tu însuți și apoi, fix ce-i place unuia altuia îi stă în gât. E treaba fiecăruia ce crede.
Cum a fost scrierea romanului Toate bufnițele față de romanele precedente?
Am scris cam la fel, ca ritm. Din momentul în care a început să îmi placă tema cărții ăsteia, a fost o chestie totală. Pentru mine scrisul este un act unilateral, nu pot să fac multe chestii deodată sau dacă fac ies niște…Când scriu, făcând-o cu o dăruire din aia extremă, până la ultima picătură de sânge, mă atașez enorm de povestea aia, aproape că trăiesc în ea și nu-mi mai dau seama ce e în jur. Iar povestea asta m-a interesat foarte mult și cu ea am făcut tot ce am putut eu. Și cred foarte tare în ea. Însă da, există posibilitatea ca unora să nu le spună prea multe.
Pentru un om extrem de urban, de monden, care crede că buricul lumii e Centrul Vechi cu lansările și premierele și se vântură de colo-colo uitând că ninge, pleacă păsările toamna, prietenia e mare lucru pe lumea asta, uită poveste primului fum cu amicii…acestea pot părea barbarisme din epoci de care nu mai vrea să audă. Mie toate acestea îmi spun multe și câtă vreme e așa, eu o să vorbesc pe limba mea.
Toate bufnițele și Zilele regelui au publicuri oarecum diferite. Dar poate că e așa cum spuneți, un cititor crescut între betoane nu poate vibra la această poveste.
Eu cred că orice se poate și atunci și noi, indiferent de cum am crescut, putem vibra la cărți ale lui Saramago cu acțiuni petrecute în secolul nu știu care, ori vreun roman de Pamuk, despre Istanbulul de acum niște sute de ani. Cu toate că n-avem habar cum se trăia atunci, vibrăm la poveste. Cred că literatura are șansa, indiferent de planuri, să spună ceva – dacă E literatură! Eu mi-am făcut treaba, restul nu mai pot controla.
Cum alegeți povestea următoare?
Îmi umblă gânduri, de capul lor, ca să zic așa – în timp ce merg cu troleul, cu mașina, văd niște scene…dar e cu totul scăpat de sub controlul meu. Chiar mă las în voia lor, pentru că știu că la un moment dat unul sigur o să-mi dea materia pentru poveste. De la gândul acela care m-a atins puternic pot broda o poveste, dar n-am un fel de a premedita, aleg doar ce mă cucerește. În cazul acesta, după celelalte cărți am simțit mare nevoie de altceva. Poate că doar în mintea mea e altceva. N-aș fi scris ceva precum Zilele regelui, e un sentiment de repetiție cumplit în orice formă de artă. Să te autocopiezi e profund plicticos și nu te stârnește.
Acum sunt fix în perioada aceea în care mă gândesc… deja aș avea două idei, însă încă nu e niciuna atât de clară, atât de limpede, încât să zic „Gata, asta e, mă arunc cu ea de gât în următorii ani de scris“. Dar se va întâmpla destul de curând, probabil în câteva luni.
Personaje feminine versus personaje masculine. Pe care le construiți mai ușor?
Sincer, nu m-am gândit, e interesantă întrebarea. Așa, grăbit, aș spune că la fel, dar probabil că nu-i la fel, pentru că sunt doar bărbat și nu și femeie. Probabil că mi-e mai ușor să fiu în pielea unui personaj masculin, dar până acum nu am simțit o piedică în crearea unui personaj feminin. Dar îmi place ideea și o să mă gândesc mai bine la ea.
Ați avut câteva lecturi publice și în România, după cele din Germania, unde proza dumneavoastră este foarte apreciată.
Am insistat să nu fie lansările alea românești tradiționale, cu niște oameni care țin speech-uri ca la mormântul cuiva. Bietul autor parcă e un obiect, nu scoate nici un sunet, dacă i se dă voie să spună ceva e doar pentru un minut. Toată lumea se firitisește la nesfârșit și apoi pleacă fericită acasă cu o carte. Am zis că mai bine deloc decât așa.
Prețuiesc foarte mult lecturile publice pentru că am avut multe în străinătate și știu ce sunt. Ai un public pentru cărți, la fel cum sunt cele pentru teatru sau concert. Sunt oameni care știu să asculte, care sunt morți după literatură și realmente se stabilește o legătură cu autorul, cu cartea lui și literatura lui, nu prin intermediari care încearcă să traducă o frază, un paragraf, ca și cum cititorul e un tâmpit. Faptul că încep și la noi lecturi publice pe mine mă bucură, că încerc de mult să fac vălurele pe tema asta. Pentru scriitori, ele sunt și o formă de a supraviețui. În Germania scriitorii trăiesc din onorariile de lecturi publice și drepturi de autor.
La noi se spune că nu e public…dar e o teamă artificială. A fost un ciclu de lecturi publice la MȚR și nu aveai unde să arunci un ac. Dar niciuna dintre instituțiile birocratice nu e interesată și e și destul de dificil de găsit sponsori. Biletul la o lectură publică ar fi la jumătate sau mai puțin din biletul la film – nu cred că în astfel de condiții oameni nu ar veni să vadă un scriitor și să discute cu el.
Cum ați scris Băiuțeii, împreună cu fratele dumneavoastră Matei? E o proză cu un ritm aparte.
Am pornit de la gândul de a scrie ceva împreună, eu am și refuzat să vorbim de la început. Am stabilit că orice va începe unul dintre noi, să nu-i spună nimic celuilalt până nu termină de scris. Am început o chestie care nu se prea brodea, era ficțiune pură. Aici e foarte greu să faci lucrurile să funcționeze real când scrii în tandem. După asta, singura convenție a fost copilăria noastră și să nu ne așteptăm unul pe altul în timp ce scriem capitolele. Cred că asta face cartea foarte vie, dacă am fi discutat se pierdea orice fel de tensiune. La un moment dat, pe fiecare dintre ne-a stârnit ceva din capitolul celuilalt.
Mie mi-a convenit foarte mult, eram pe finalul primului meu roman, Degete mici, și ajunsesem în zonele cu o încărcătură emoțională uriașă, mă făceau praf. Capitolul cu argentinienii și dramele cu junte militare mă topeau, apoi urmau lungi perioade în care nu făceam nimic, doar ca să mă refac și să merg mai departe. Mi-era un pic ciudă pe timpii ăia morți, nu c-ar fi fost timp irosit, ci pentru că după pauzele alea mi-era foarte greu să mă reapuc de scris. În pauzele alea am început scrisul la Băiuțeii, îmi era mintea la un subiect cu totul diferit, într-un registru totalmente altfel. Asta îmi făcea foarte bine, după un capitol la Băiuțeii mă întorceam foarte ușor la Degete mici.
Era terapeutic.
Da, atunci nu m-am gândit, dar acum cred că a fost așa.
Sunteți un autor consacrat nu doar în România, ci și în străinătate, chiar după apariția primului roman, Degete mici. Cum ați primit acest succes?
M-a luat total pe nepregătite, sincer nici prin cap nu mi-a trecut, nici nu m-am gândit că ar fi posibil. Veneam după o suferință atât de mare că tot ce-mi doream eu mai mult pe lumea asta – să scriu – nu se întâmplă după aproape zece ani de gazetărie. Proza scurtă pe care o scriam ajungea inevitabil în sertar și oricum ce era în sertar nu-mi plăcea…așa că la un moment dat mi-am dat seama că trebuie să sfârșesc visul acesta tâmpit și mincinos că o să, o să, o să…Realmente mă prosteam în față, sincer!…De vreme ce am ajuns să recunosc asta, e clar că nu pot funcționa pe două planuri, să scriu literatură și să fac și jurnalism. Așa că am renunțat la presă, cu costurile de rigoare, pentru damblaua mea, ca să văd ce sunt în stare să fac – că e porcarie, că iese ceva – ca să mă lămuresc pentru totdeauna.
A urmat ce știți și sincer, a fost o uluire imensă. Marea mea bucurie s-a consumat scriind cartea aia și mai ales la încheierea ei: am simțit că mie îmi place tare mult ce a ieșit. Iar bucuria aia nu se poate compara cu nimic, e curată, e autentică și e mare! Toate celelalte evident că te bucură, dar nimic nu se compară cu prima carte.
Ați avut și susținerea necondiționată a soției.
Până la un punct, da, după aia s-a mai condiționat :). Statul departe de București, care pentru mine e dar ceresc…dac-ar fi după mine nu știu dacă aș călca trei zile pe an pe aici. Sunt bucureștean get-beget, dar nu-mi mai e drag ca odinioară și mă cam chinuie. Soția mea a rezistat o vreme, dar ca fiecare om are propriile dorințe, vise și plăceri, așa că de ani buni eu mă duc și scriu în provincie și ne reunim din când în când. Idealul pentru mine ar fi ca atunci când termin de lucrat, ei să fie dincolo de ușă. Aș fi foarte fericit și se mai întâmplă, dar nu atât de des pe cât mi-aș dori.
Fiul dumneavoastră Luca e acum adolescent – cum relaționați?
E greu, sincer. În principiu, am încercat să avem o relație ca între prieteni, nu sunt genul de tată-zbir care să impună hainele, ieșirile și tunsoarea. Acum, cât am reușit să-i fiu prieten, nu știu, nu mai ține de mine.
Coperta cărții Toate bufnițele este creația lui. Care e povestea?
Știa niște bucăți din carte, mă auzea că îi citesc Mirelei (n.r. soția autorului) și și-a dat și el cu părerea de câteva ori. Oricum, citește foarte mult și pictează foarte bine, realmente. El a cerut să meargă la Tonitza, din clasa a cincea. E un talent real. Și atunci i-am zis „Uite, mie mi-ar face o bucurie uriașă să desenezi coperta, pentru că știi bucăți din carte, ce zici? “ Și chiar a reușit din prima, fără să facă nu știu câte încercări.
Dacă știe pasaje din carte, el cum îl vede pe Luci, personajul principal?
La un moment dat a exclamat – apropo de ce vorbeam mai devreme despre a te vârî în mintea unui copil și a scrie – și recunosc că mi-a dat așa, mult oxigen: „Incredibil cum ai reușit să faci asta! Parcă îi aud pe niște colegi de-ai mei de clasă discutând“. E un dar să auzi asta și o dovadă că ai reușit, căci e foarte greu.
Ce faceți când nu scrieți?
Depinde unde sunt. În București, ca să zic așa, ușor golănește, frec menta. Din când în când mai merg la un spectacol de teatru, mai ales când mă invită prietenul meu din copilărie Mihai Călin. În rest, nimicuri din astea casnice: citesc, mă uit la filme. Nu mi-e prea bine pe aici, dar perioadele imens de lungi de singurătate mă fac să îmi doresc să recuperez timpul ne-stat cu familia. Dar pe mine mă termină să stau foarte mult în oraș, sunt dependent de natură, de tot ce e acolo la munte.
Spuneți că Luca citește mult. De unde își ia recomandările de lectură?
Oarecum din grupul de prieteni. A trăit glorios perioada asta de fantasy și ce mai e la modă printre puști, noroc că pe multe dintre ele le-a primit cadou. Sunt cărți foarte scumpe, e un fel de șantaj pentru părinți – știi că ei nu refuză nimic copilului și atunci pui niște prețuri imense. Fix unde ar trebui să îi agăți pe copii pentru a-i atrage spre lectură.
După asta, a început să pună întrebări despre ce cărți, ce autori, cam ce gen îmi plăcea mie în adolescență. Și m-am trezit că vrea dintre cărțile preferate de mine. Cel mai puternic l-a impresionat Un veac de singurătate, cred că avea vreo 11 ani când a citit-o, l-a terminat!
După ce a prins gustul lecturii, deja lucrurile au devenit mai simple. Nu e un cititor fanatic, citește relativ zilnic câteva pagini. Dar e mare lucru față de ce aud eu în jur, de la prieteni care au copii.
Într-adevăr, puștii citesc mai puțin acum decât o făceam noi pe vremuri.
Pe mine mă umflă râsul când aud discuții prețioase despre piața cărții de la noi. Trebuie să mergi doar o dată la târgul de carte de la Leipzig și să vezi cum vin mii de copii pe zi – toate hotelurile și pensiunile din zonă sunt pline, au un fel de mini-vacanță doar pentru acest eveniment. Se adună zeci de mii de copii; dacă din ăștia măcar 5 – 10% devin cititori și prind gust de literatură, ai asigurat piața de carte pentru viitor.
Nu trebuie să cădem nici în patetisme, că nu se mai citește. Să ne gândim la Gaudeamus, care a avut în 2012 un top al vânzărilor compus doar din autori români. E foarte bine!
Cât despre gustul pentru lectură, ține de om. Fiul meu a avut o perioadă în care era terorizat de materia istorie. După ce s-a schimbat profesorul a devenit interesat și e chiar disperat să afle lucruri, să știe mai multe…s-a dus și la olimpiada de istorie…Toate astea pentru că îi place un om! Genul ăsta de profesor e un dar de la Dumnezeu, îți marchează viața.
Întorcându-ne la perioada dinaintea scrisului, ați mai păstrat din cariera jurnalistică privirea analitică asupra a ceea ce se întâmplă în jur?
Da, cred că da. Ajungi inevitabil să-ți formezi niște reflexe, să detectezi niște combinații, să detectezi ce se ascunde în spatele unei noi legi. Trebuie să recunosc că astă-vară, cu referendumul, spre marea mea mirare m-a prins din nou flama. M-am trezit ca la un meci la care sunt suporteri fanatici. Asta e, un fel de defect profesional de care nu mai scapi.
Și ar conta în zona societății civile în o opinie venită din partea lumii scriitoricești?
Lumea scriitoricească e o masă amorfă, nu cred că ar emana ceva. Poate din partea a patru-cinci nume, dar nu vor fi capabile să zdruncine conștiințele. Însă mulți se feresc să facă asta….și eu m-aș feri, deși nu cred că aș reuși mereu, patima te face să îți pierzi luciditatea. Dar îți e individual mult mai bine când ești mai puțin interesat. Pe de altă parte, dezinteresul care se vede la tineri nu e în regulă pentru o societate, apar tot felul de mostruleți și balauri.
Pe vremuri munceam la o anchetă săptămâni în șir și nu se întâmpla absolut nimic, chiar dacă aduceam cele mai tari probe. Și credeam că mai grav de-atât nu se poate. Dar nu, la capitolul ăsta România progresează, bate noi și noi recorduri.
Foto scriitor: Mircea Struțeanu