Dacă aș fi un autor de SF așa-zis clasic, care scria pe la începuturile aventurii spațiale a omenirii, cred că aș avea destul de puține variante de subiect. Ar trebui să-mi imaginez neapărat o călătorie cosmică, cel mai probabil spre Marte, întrucât călătoriile spre Lună le-au abordat consistent alții înaintea mea, începând cu Jules Verne și Wells, continuând cu Henric Stahl la noi și atâția alții în SF-ul mondial. Aș alege, deci, o expediție spre Marte, cu un echipaj economicos din punct de vedere numeric, fiindcă nu mi-aș putea închipui că în zorii explorărilor cosmice veritabile s-ar putea trimite în spații un oraș întreg. Mi-aș urmări echipajul pas cu pas, încercând să schițez pentru unii dintre astronauți, dacă nu pentru toți, o mică psihologie de campanie și un conflict. Conflictul e necesar în orice proză, iar într-una de SF se cuvine să apară din înseși resursele proprii genului. Prin urmare, ar trebui să folosesc pericolul extraterestru, niște alieni urâți și răi, năvăliți în cabina de comandă a navei, sau vreun membru al echipajului, nu neapărat urât, dar în tot cazul rău, dispus să facă orice pentru ca misiunea să eșueze. Pe extratereștrii respectivi i-a introdus la bordul navei sale Isaac Asimov, în povestirea C-Chute, publicată în 1951, dar tot el mai apelează și la celălalt clișeu aflat la îndemână, strecurând un spion pro-sovietic la bordul submarinului din Călătorie fantastică, vehicul care, micșorat printr-o intervenție tehnică de tip futurist, navighează prin corpul uman ca printr-un altfel de Cosmos, nu mai puțin vast și plin de pericole. Soluția asta, cu ticălosul din echipaj, a ales-o și Ion Hobana, în povestirea sa Oameni și stele (1963). Poate că aș fi ales-o și eu, dacă – revin cu precizarea necesară – aș fi fost pregătit, ca vârstă și experiență, să scriu SF în anii premergători ieșirii lui Iuri Gagarin pe orbita circumterestră.
În fine, să zicem că am făcut-o, iar nava mea își poartă echipa timp îndelungat și în deplină singurătate spre ținta stabilită. Până când se declanșează conflictul și atât extratereștrii „mei”, cât și psihopatul sau spionul (tot „al meu”, firește, căci despre cine puteai scrie SF în vremurile acelea?) se înstăpânesc pe comenzile navei. Ce mi-ar rămâne de făcut ca să rezolv situația? Fiindcă eu, ca autor, trebuie să dau o soluție. Așa cum știu, așa cum mă duce mintea. Iar mintea mea, înțesată de scheme comode și eficiente în contextul primelor aventuri fictive din spațiul cosmic, îmi spune că trebuie să scot neapărat eroul pozitiv în exteriorul micului univers metalic, periclitat, și să-l reintroduc în navă pe undeva, pe unde s-ar putea apropia de zona ocupată, ca să rezolve conflictul. Mă rog, aici mai încap mici variații ale motivației personajelor, în sensul că nu neapărat o situație de luptă poate conduce la soluția asta, ci – ca la Hobana – perfidia amenințătoare a celui rămas stăpân al navei, și care vrea să-și facă mendrele acolo, periclitând obiectivul major al omenirii, zborul spre planeta Marte.
Acum, că mi-am adus personajul pozitiv în exterior, ce altceva îmi mai rămâne de făcut decât să intru în pielea lui și să-i descriu fiecare mișcare. Și nu sunt prea multe mișcări de făcut. Trebuie să prezint neapărat imaginea unui Cosmos negru presărat cu puzderie de stele fixe, având lumina rece și tăioasă, fiindcă așa ceva face parte din așteptările cititorului, care n-ar putea fi decât profund nemulțumit să-l port prin spațiul cosmic și să nu-i arăt ce-i acolo. Trebuie, apoi, să-mi conduc astronautul până la intrarea de rezervă, care ar putea fi chiar duza motorului cu reacție al navei, acum oprit, fiindcă logica spune că se repune în funcțiune doar la manevrele din vecinătatea lui Marte. Iar drumul până la orificiul salvator e cazul să-l încarc de emoțiile momentului: piciorul mai scapă, omul riscă să cadă în gol și să se piardă pentru totdeauna în vidul interplanetar. Pericole comod imaginabile, producătoare de „plăcere generică” într-o anume fază a anticipației de pretutindeni. Din fericire, n-am uitat să înzestrez costumul de protecție cu tălpi magnetice, care aderă la învelișul de metal al navei, iar pentru sporirea tensiunii fac un zgomot perceptibil de cei dinăuntru, extratereștri malefici sau un terorist improvizat. În fine, odată ajuns în camera de ardere a motorului auxiliar, personajul, fie cel bun, fie cel rău, n-ar putea trăi decât o imensă spaimă că acuși-acuși cineva o să apese pe butonul de pornire al motoarelor, zădărnicind orice tentativă de salvare. Dar eu, ca autor de SF clasic atent și la suferințele cititorilor mei, știu că n-am voie să aleg decât rezolvarea fericită, așa cum au făcut cândva și Asimov, și Hobana pentru o povestire pe care, la urma urmelor, aș fi putut s-o scriu și eu.
Ce vreau să spun în fond? Nimic altceva decât că SF-ul e plin de clișee, în subiectele lui, ca și în motivele speciale pe care le pune în mișcare. Iar anticipațiile începuturilor erei spațiale sunt cu atât mai vulnerabile sub acest aspect. Tema expediției interplanetare trecea, în epocă, prin puncte fixe, imposibil de evitat, și o vom găsi rezolvată oarecum asemănător, dar nu identic, la nenumărați autori din faza clasică a genului. Iar personajelor angajate în acțiuni conflictuale de felul celor descrise mai înainte (altele nici nu prea erau) le rămân, de regulă, puține soluții suspectabile de originalitate. Asta, din două motive. Primul e acela că mișcările lor se desfășoară într-un cadru restrâns, pe o scenă fixă cu relativ puține detalii în decor, încât autorii trebuie să țină seama de ele și chiar logica situației face ca unele gesturi, impresii, trăiri de moment să se repete. Al doilea motiv ține de însăși înzestrarea autorilor, iar autorii fazei clasice a genului nu pot fi suspectați în bloc de o extraordinară resursă literară a scrisului lor. Aici cred că și Asimov, și Ion Hobana s-ar supăra pe mine, dar știu că am dreptate: literatura amândurora nu strălucește prin rafinament, prin angajări psihologice subtile, prin sugestii simbolice, prin aluzii menite să le proiecteze textele într-un context cultural mai larg, mai deschis originalității și performanței estetice. Ei formulează subiecte „fierbinți” în epocă și care acum, cu trecerea timpului, ni se par comune, imposibil de repetat. Amândoi își conduc personajele fiind atenți la logica mișcărilor lor în prelungirea unor premise date, iar asta mă face să apropii maniera respectivă de exercițiile fixe ale atleților, și nu de cele libere, unde inventivitatea e căutată, apreciată, aproape obligatorie.
Însemnările mele pleacă de la niște surprinzătoare atacuri lansate pe bloguri în ultimul timp, pornind de la Dan Alexe, fost fan în echipa inițială a cenaclului „Quasar” din Iași, dar inflamate cu o inconștientă bucurie și de alții, până să se ajungă la titluri de felul acestuia: Ion Hobana – un hoț leneș… sau despre SF-ul românesc și un furt stupid din Isaac Asimov. Titlul mi se pare pur și simplu calomnios și în ton cu „curajul” multora dintre noi de a veni cu acuze catastrofale după moartea celui vizat; încât atacurile de acum, și mai ales satisfacția ce se simte dincolo de învinuiri, mă duc cu gândul la profanatorii de morminte, sataniștii fericiți să răstoarne cruci sau să scrie măscări pe monumente privite de alții cu respect. Am citit cu atenție așa-zisele argumente pentru plagiat, ele merg de la faptul că eroii au numele început cu aceeași inițială M (Mullen la Asimov, Matei la Hobana, mare scofală!), până la convingerea ambilor că singura inițiativă corectă e surprinderea inamicului din afară, ieșind prin ecluză și reintrând prin țevile de eșapament ale motoarelor auxiliare; iar atunci când tropotesc pe învelișul exterior al navei, amândoi mizează pe convingerea, oarecum naturală, că tălpile lor magnetice vor avea aderență la suprafața metalică. La fel, în efortul lor disperat, pe care autorul clasic are tot interesul să-l exagereze până la a-l face supraomenesc, atât Mullen cât și Matei se simt la un moment dat epuizați fizic și li se face sete.
Cred că am arătat mai sus în ce fel trebuiau să urmeze autorii clasici aceiași pași logici în descrierea unei aventuri extraterestre simple și perfect previzibile în amănuntele ei. Mai rămâne, cred, un singur lucru de spus: o povestire SF nu trăiește doar din desfășurarea liniară a unui subiect bazat pe un motiv sau altul al genului. Mai contează și semnificația ei, ceea ce dorești să transmiți ca idee morală. Or aici, la nivelul intențiilor profunde ale textului, apar deosebirile esențiale dintre cele două povestiri. Asimov se mulțumea să imagineze o situație extraterestră conflictuală, mizând pe noutatea ideii SF și pe impactul acesteia în conștiința unui public avid de asemenea aventuri „sublime”, expuse fără adaosuri de psihologie umană. Ion Hobana se străduiește să prezinte în povestirea lui, tot simplă și previzibilă ca acțiune, un caz de deformare psihică – în sens negativ, firește – suferită de un cuceritor al spațiului cosmic în condițiile unei călătorii lungi și marcate de povara solitudinii. Pentru o asemenea idee neconvențională, critica de influență stalinistă l-a și „taxat” prompt pe autor (asta o știe bine o veritabilă istorie a genului!), cu consecințe mult mai periculoase în epocă decât pot fi atacurile recente, ale unor inși ce se dau drept cunoscători și apărători ai SF-ului românesc, fără să fi dovedit până în prezent nimic pentru ca, în acest domeniu, să merite a fi luați în seamă.