Că în cazul lui Ray Bradbury ceva nu era în regulă din punctul de vedere al fanului pur și dur s-a putut vedea încă de la debutul său cu povestiri în revistele americane specializate. Nu e întâmplător faptul că un cunoscut distribuitor de glorii din Epoca de Aur a genului, John W. Campbell Jr., care și-a legat de nume promovarea publicistică a debutanților Robert Heinlein, Isaac Asimov, Theodore Sturgeon și A.E. van Vogt, nu și-a deschis paginile revistei sale Astounding Science Fiction și pentru tânărul provenit din mica localitate Waukegan din statul Illinois, pe care acesta o pomenește frecvent sau o descrie aluziv în unele dintre anticipațiile sale. Campbell era adeptul categoric al unei literaturi inspirate din superștiință. Bradbury – deși pasionat de SF, iar la un moment dat intrat în primplanul fandomului în așa măsură încât Federația Națională a Fanilor de Fantasy să-l fi putut numi cel mai bun autor din 1949 – Bradbury, în schimb, miza în textele sale nu atât pe ideile științifice șocante, cât pe stil. Făcându-i la un moment dat portretul literar, Garry K. Wolf de la Universitatea Roosevelt din Chicago constată că persoana interesului său critic reprezintă „mai degrabă o anomalie în gen”, întemeindu-și părerea pe observații cât se poate de judicioase. Ca să nu fiu nevoit să le parafrazez, o să citez de-a dreptul câteva dintre ele:
„Într-un domeniu ce cultiva masiv fantasticul și miraculosul, cele mai bune povestiri ale lui Bradbury celebrau realitatea înconjurătoare; într-un domeniu preocupat de viitor, viziunea lui Bradbury este ferm înrădăcinată în trecut – atât în trecutul propriei biografii, cât și în trecutul Americii. Într-un gen popular în care, până de curând, reputațiile s-au bazat pe imaginarea de intrigi ingenioase, ca și pe expunerea unor idei științifice și tehnologice, Bradbury și-a construit o reputație enormă exclusiv pe stil – iar apoi, când ceilalți scriitori ai genului începeau să descopere rostul experimentelor stilistice, s-a pliat încă și mai mult pe propria identitate și pe recapitularea vechilor sale teme. Când SF-ul părea exclusiv o literatură de tehnofili, Bradbury era un singuratic simbol al pericolelor tehnologiei, până într-atâta încât să refuze șofatul unui automobil sau zborul cu avionul. Dar când SF-ul a ajuns să adopte din ce în ce mai mult o atitudine ambivalentă față de progresul tehnologic necontrolat, Bradbury a devenit, cu deschidere internațională, un avocat al virtuților zborului cosmic și al realizărilor tehnologice”.
Din ce spune profesorul Wolf aici, rezultă că autorul Cronicilor marțiene a fost în întreaga sa carieră cam „pe invers” cu curentul principal al SF-ului american. Șansa debutului său s-a numit Weird Tales, o revistă ce accepta și science-fiction pe lângă povestirile de fantezie stranie și horror. Manieră pe care și Bradbury o gusta în suficientă măsură încât prima sa culegere de proză scurtă, Dark Carnival, să-i poată fi acceptată de Arkham House, editura născută special pentru a pune în circulație opera macabră a lui H.P. Lovecraft. Sigur, el n-a rămas prizonierul literaturii „negre”, iar un volum precum Cronici marțiene, publicat în mult mai prestigioasa editură Doubleday, în 1951 (cum mai trece timpul și peste cărți!), a deschis calea și pentru alte reușite de prestigiu ale autorului: Omul ilustrat, Merele de aur ale Soarelui, Fahrenheit 451, R de la rachetă, S de la spațiu și celelalte. Nu trebuie să se creadă cumva că abordările sale poetice i-au făcut fericiți chiar pe toți fanii SF-ului care-l citeau în epocă. Destui i-au reproșat că-și imagina coloniile de pe Marte ca pe niște orășele din Vestul Mijlociu, răsărite ici-colo pe planeta roșie, în așteptarea momentului când peste solul sterp avea să cadă, după ere nesfârșite, prima ploaie fertilizantă – moment surprins și într-una dintre primele traduceri românești, povestirea Dimineața verde, publicată de numărul special din 1961 al revistei Secolul 20. Expansiunea cosmică n-ar fi imaginată, astfel, în termenii „corecți” ai viitorului, ci după clișee ale prezentului american din vremea copilăriei autorului. Ceea ce nici nu este, la urma urmelor, departe de adevăr, însă rămâne în deplină conformitate cu obiectivele literare ale lui Ray Bradbury. El n-a căutat să facă din Marte o proiecție a viitorului, ci o oglindă a vieții americane, capabilă de reflexe luminoase și întunecate, emoționante și criticabile, în funcție de percepția acută a copilului etern pe care scriitorul s-a străduit o viață întreagă să-l țină treaz în minte și în suflet.
Un copil pentru care explorarea contemplativă a stelelor cerului și a cărților bibliotecii publice din Waukegan, aceasta din urmă pentru miracolele constituite de dinozauri sau de călătoriile în timp, se leagă strâns de imaginea unor teniși, banali pentru toată lumea, miraculoși pentru poetul din Bradbury, simbol al propriului său neastâmpăr juvenil. Căci, în răspăr cu marile aventuri galactice ale colegilor săi de generație din SF, iată ce scria el în prefața culegerii R de la rachetă (carte tradusă în limba română cu titlul Aici sunt tigri): „Asta nu înseamnă că am uitat de teniși și de puternica lor vrajă, precum veți vedea în ultima povestire din acest volum, pe care am inclus-o nu din pricină că are legătură cu Viitorul, ci din pricină că vă dă o oarecare idee despre ce fel de băiat eram, pe vremea când mă zgâiam la stele și mă gândeam la anii ce vin”.
Sentimentalism și înduioșare? Poate, dar și o fantă pe unde răzbate un autentic fior al cunoașterii lumii înconjurătoare, de la lucrurile mici, măsurabile cu piciorul încălțat în sprintenul și ieftinul pantof sport, până la cele vaste, perceptibile doar cu privirea uimită și cu învățătura scoasă pe nerăsuflate din cărți. Momentul ar putea părea scufundat deja în pulberea timpului, întrucât cartea despre cosmodromul pândit de copii prin gard și despre un fluture strivit din greșeală printre dinozaurii Cretacicului, ca să schimbe în cele din urmă în mod dramatic viitorul personajelor implicate în aventură – cartea acesta poartă înscrisă pe ea anul 1962. Dar Bradbury s-a bucurat de o viață destul de generoasă, a trăit până în 2012, și nu oricum, ci clădind cu hărnicie în perspectiva deschisă de copilăria și tinerețea lui. A scris mai departe și SF, și literatură general acceptată, versuri, eseuri, piese de teatru, scenarii de film, între care cel al peliculei turnate de John Huston după celebrul roman al lui Melville, Moby Dick, cu actori de talia lui Gregory Peck și Orson Welles în distribuție. El, unul, nu-și recunoștea ca science-fiction decât romanul 451 Fahrenheit, celelalte aventuri insolite preferând să și le vadă încadrate în genul fantasy. Indiferent de părerea sa personală, ziarele au scris la moartea lui că fusese scriitorul căruia i se datorează în cea mai mare măsură pătrunderea SF-ului în mainstream-ul literar.
Avea 91 de ani când a părăsit scena, o scenă pe care s-a manifestat activ până la capăt, participând inclusiv la convențiile genului, în ciuda unor probleme de sănătate ce l-au ținut de la o vreme în fotoliul mobil. Mi se pare extrem de semnificativ că ultimul său text, o pagină de reevocare a copilăriei sale din Illinois, desfășurată în febra lecturilor și în fascinația cerului înstelat, reia motivul poetic al fluturelui. Al omidei care devine fluture și zboară. Al propriului nostru zbor, în fond, dar care nu are loc decât după ce te lași modelat de cărți și de visele cosmice. Aproape că nu-ți poți imagina un mesaj mai frumos, rostit nu doar o viață întreagă, ci și cu limbă de moarte.
Imagine: http://thoughthouse.org/