Se aude că Google, corporația-mamut specializată în furnizarea de servicii și produse pe Internet, lucrează de zor la un proiect colosal: digitalizarea întregului fond de carte scrisă și tipărită vreodată, pretutindeni în lume. Iar operația aceasta uluitoare nu se face de amorul artei, ori în interesul vreunei arhive secrete, ci pentru a pune la dispoziția oricui din lumea largă tot ce-și dorește să vadă și să consulte din patrimoniul cultural produs și consemnat tipografic de omenire în ultimele vreo cinci-șase sute de ani. O asemenea sarcină e asumată de companie pentru că poate s-o rezolve, are, cu alte cuvinte, baza tehnică necesară executării proiectului, iar pe de altă parte, Google ține să afișeze o anumită generozitate publică, o față democratică rar întâlnită la întreprinderile private, întrucât accesul la tot ce s-a tipărit pe mapamond va fi permis oricui, de oriunde, în mod gratuit.
Îmi vine să cred că, după ce proiectul descris mai sus devine funcțional, s-a cam terminat cu pirateria și mulți întreprinzători anonimi, de subterană, vor trebui să tragă obloanele; cei specializați de prin 1990 încoace în diverse digitalizări de cărți și reviste preluate fără să mai întrebe autorii și fără să le pese de pagubele morale, financiare etc. pe care propriul interes (n-o să mă convingă nimeni că instituția pirateriei n-are și ea interese specifice) le produce născocitorilor de cărți, ca și industriei implicate în tipărirea și difuzarea lor. Acest aspect al problemei nu elimină totuși problema în sine, pirateria de carte, ba chiar o ridică pe culmi glorioase, inimaginabile până în prezent. Nici Google nu se sinchisește de drepturile de autor ale celor cu proprietăți intelectuale legate de opera proprie. Dimpotrivă, conform celebrei înțelepciuni „scopul scuză mijloacele”, compania crede că internaționalizarea și democratizarea accesului la patrimoniul scris al omenirii ar justifica preluarea în forță și difuzarea în rețea a oricărei tipărituri. Noțiuni precum copyright, cenzură, drept privat ar putea rămâne astfel subiect de sterile discuții academice, împinse în umbră de conștientizarea publică a beneficiilor aduse de marele proiect.
Să recunoaștem că, la nivel global, procentul scriitorilor în viață și al moștenitorilor de drepturi financiare de pe urma celor răposați (repauzați se spunea pe timpul lui Caragiale) este infinit mai mic decât cel al cărților vechi, inclusiv cele socotite clasice, și care stau fără probleme la îndemâna oricui vrea să le cultive ca afacere în beneficiu personal și pe risc propriu. Teoretic, asta ar pune într-o situație privilegiată cartea clasică, deoarece lipsa obligațiilor presupuse de copyright face să strălucească ochii unei puzderii de editori, mai mari și mai mici, care se înghesuie la standurile târgurilor de carte cu aceleași opere reeditate în forță, ajunse, prin urmare, și ele într-o concurență acerbă. Dacă tot l-am pomenit pe autorul Scrisorii pierdute, să deschidem paginile vreunei librării virtuale: vom constata imediat că vechii noștri „clasici școlari” o duc încă bine, deși cu tiraje mai mici decât cele tipărite pe seama lor înainte de Revoluție și repartizate, cum am mai spus, între editori de toate mărimile, pretențiile și inițiativele.
Dar nu toți scriitorii mai vechi sunt „clasici școlari”, beneficiari ai rutinei noastre mentale, pe care suntem tentați s-o propulsăm mai departe, făcând-o cadou altor generații. Și, vrând-nevrând, prin natura unor preocupări ceva mai specializate, mă gândesc acum la niște autori de prim-plan într-o panoramă istorică a SF-ului, cum ar fi Aleksandr Beleaev și Ivan Efremov, de la ruși, sau, de la noi, Felix Aderca. Niște clasici ai genului, dacă nu și ai marii literaturi, însă vom admite că nici titlul respectiv nu e tocmai de neglijat. În discutarea lor, mi-am propus să verific câteva ipoteze de bun simț. Prima e aceea că, la moartea unui scriitor care în timpul vieții a umplut rafturile librăriilor cu tomurile sale mereu adăugate și mereu reeditate, el intră automat într-un con de umbră, cauzat de suprasaturarea cititorului, de „detensionarea” criticii adulatoare (atunci când așa ceva a funcționat) și de spulberarea în neant a „pistonului” propriu, la unii dintre scriitorii investiți cu funcții politice și pe care puteau să și le folosească în interesul promovării operei personale. Cazuri relevante în ce privește literatura noastră generală mi se par a fi ale lui Mihai Beniuc și Zaharia Stancu, dar nu pe ei vreau să-i „deplâng” aici, din moment ce și Efremov, portdrapelul SF-ului comunist sovietic, ne oferă un bun prilej de meditație asupra unui destin literar.
Ipoteza a doua privește o inevitabilă schimbare de gusturi, intervenită în chip firesc în succesiunea generațiilor, poate chiar în evoluția culturală a unuia și aceluiași individ – situație ce ne constrânge să privim cu uimire, cu zâmbete eventual îngăduitoare, dacă nu chiar să respingem de-a dreptul ceea ce odinioară, în propria noastră copilărie, ori în mentalitatea altfel determinată a înaintașilor, putea să emoționeze mai mult decât ni se întâmplă nouă acum. Asta ar însemna ca Omul-amfibie și Nebuloasa din Andromeda să nu mai fie citite „cu mintea împiedicată”, doar pentru frumusețea unor idei sau construcții utopice, ci să dăm atenție și deficitului literar indus de falsitatea unor idealuri politice oarbe. Din perspectiva acestei ultime constatări, mulți „clasici” ai SF-ului ar trebui să rămână iremediabil uitați.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la marile și, pentru cei mai mulți dintre noi, neașteptatele schimbări intervenite recent în regimul de publicare și difuzare a cărții. Ipoteza aceasta spune că volumele imprimate pe hârtie mor treptat, înlocuite tot mai mult în preferințele cititorilor tineri de cartea electronică. Iar cititul pe tablete ar ridica la valori absolute preferința pentru literatura ușoară, comercială, pentru romanele de consumat tramvai, cu acțiunea serializată, ba chiar și pentru cele transcrise cinematografic, urmărite ușor și cu sufletul la gură; ceea ce se întâmplă mai rar când citești frază după frază și mai stai eventual să gândești asupra lor. Și în această ultimă versiune destui clasici ai genului nu și-ar mai avea loc, exceptându-i eventual pe anglo-americani, dar nici pe aceia pe toți.
Discuția ar fi amplă, depășind spațiul acestei rubrici, însă tot am să punctez cu niște observații proprii ipotezele pe care le-am formulat. Bunăoară, aș observa că utopiile comunismului galactic din romanele și nuvelele lui Efremov pot fi citite și fără să faci mereu trimitere la autor ca la un profitor al ideologiei de partid. Că anumite naivități din Orașele scufundate nu deranjează prea mult în raport cu pregnanța și coerența lumii anticipate de Felix Aderca, pe urmele lui Wells, pentru un viitor de poveste, extrem de îndepărtat. Că schimbarea tehnicii de lectură nu înseamnă automat și anularea capacității noastre de gândire asupra lucrurilor pe care le citim. Da, se întâmplă în lumea acestui început de secol schimbări radicale, afectând inclusiv participarea scriitorului la realizarea operei sale. Aflu bunăoară că, sătui de cât li s-au tot piratat cărțile și de mizeria de drepturi obținute de pe urma lor, mai mulți ruși care începuseră deja să fie luați bine în seamă pe scena actuală a SF-ului de la ei se lasă de scris, trecând pe scenarii de film și televiziune, domeniu mai rentabil. Mă rog, cu ei m-am lămurit, n-or să mai ajungă niciodată clasicii care ar fi putut fi – prin urmare, nu lor le sună titlul acestui articol.
Iar acum vine aventura asta superlativă de la Google. Antrenați în ea, clasicii rămân clasici, cărțile lor vor fi digitalizate și plasate în rețea. Ceea ce nu înseamnă că acolo nu-i paște uitarea, la fel ca în fundul unei biblioteci prăfuite. Șansa lor ține de însăși opera pe care ne-au lăsat-o. Mai ține și de puterea noastră de a gândi și regândi ceea ce primim. De a percepe noul pe măsură ce vine, fără să ne rupem total de bucuriile vechi. De a lăsa mereu un fir de legătură între ieri și azi, cu prelungire spre viitor. În cazurile optime, pe un asemenea filament delicat se produce lumină.