Scriu ca să mă simt puternic; oamenii obțin senzația asta intrând în competiţii, simţindu-se responsabili, făcând copii, având grijă de un partener. Eu nu știu să am grijă de cineva, fug cât pot de responsabilități – și atunci, ca să ajung la senzația de putere, scriu sau beau. Dar, când mă prinde filmul cu scrisul, nu mai am nevoie să beau, îmi ajunge ce e în capul meu.
De obicei îmi lucrez maniac textele, le pigulesc și rescriu 4-5 ani, să lungesc cât mai mult sentimentul ăsta de putere. Un prieten mi-a zis că le lucrez prea mult și pierd emoția, că ar trebui să le las în varianta de draft, date din stomac, fără bemoluri, ștersături și roccoco-uri. Soldații am scris-o în câteva luni (să zic patru); am trecut cu grebla de vreo 20 de ori prin ea și am zis hai să n-o mai lungesc, s-o dau pe post așa.
Ce am vrut cu romanul ăsta, Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom)? Pentru mine – să înțeleg anii pe care i-am petrecut în Ferentari și să pun ordine în haosul din ultimele luni. Pentru ceilalți – să emoționez, să trezesc direct şi cât mai primar emoții; am încercat, așa cum fac manelele, să stau cât mai aproape de un registru afectiv bazal al „umanității”:P, speciei noastre umane: teama de abandon, duioșia, neîncrederea, nevoia de putere și securizare afectivă etc.
Scriu doar la calculator, preferabil fix și neapărat deconectat de la rețea. Cel mai bine scriu în satul meu natal – acolo sunt singur, dar părinții mei au grijă de mine; nu mă pun să fac nimic, pe vară de exemplu taică-miu cosește iarba din curte, iar maică-mea gătește sau plivește straturile din grădină; mai mult – rareori îmi cer bani de chestii, deși sunt pensionari şi se întâmplă să stau cu lunile pe capul lor. Nu știu ce o să fac când or să moară, cu ce o să înlocuiesc senzația că ești singur, dar cineva are totuși grijă de tine. Singurul substituent pe care-l văd posibil sunt banii, sper ca siguranța financiară să poată substitui sprijinul afectiv al părinților.
Prefer să vorbesc despre cărțile care m-au marcat în ultimii 10 ani, de când m-am lăsat de citit literatură și m-am orientat spre nonficțiune; de fapt, o spun frumos, în realitate am ajuns să citesc mostly tâmpenii de pe net.
- Houellebecq, tot ce a scris până la Posibilitatea unei insule, de la care începe să se vadă rețeta, iar glumele să nu mai aibă savoare. Houllebecq îmi place pentru motivele pentru care place tuturor – e sarcastic și acut, subversiv și inteligent etc.
- Agota Kristof, Trilogia gemenilor – mi-au plăcut foarte foarte mult primele două părți (a treia e rateu). E un text bolnăvicios, cu doi gemeni crescuți de o bunică sadică în timpul celui de-al doilea război mondial, ei înșiși ajungând să se exprime printr-o înțelepciune bizară și foarte crudă. Seamănă cu De ce fierbe copilul în mămăligă, cam aceeași sensibilitate devastată, „dusă”, în spate, dar mult deasupra.
- J.M. Coetzee, Dezonoare, pentru care am citit tot ce mi-a picat în mână de la Coetzee, dar nici o carte nu m-a mai convins; e cam singura care i-a ieșit. E o carte puternică și emoționantă, despre vinovăție și paternitate, la sfârșitul căreia te simți mai bun.
- Joma Naspary, Postsoviet Chaos, o carte de antropologie despre haosul din anii 90 din Kazahstan, surprins la firul ierbii, prin observații de teren. O citești și te gândești că în România tranziția a fost parfum – dar, chiar așa parfum, tot nebunie a fost.
- Povestirile „sudiste” ale lui Carson McCullers și în special Balada tristei cafenele, despre un amor dureros, grotesc și pervers dintre o fată bătrână băiețoasă și un pitic care se oploșește pe proprietatea ei.
- Borroughs și Kerouac cu Cum au fiert hipopotamii în bazinul lor. E o carte în care Borroughs nu ratează făcând suprarealism și colaje, ci povestește cinstit, iar Kerouac, care altfel e o plictiseală totală, merge pe mâna cinică a lui Borroughs și nu-și expune eul hipiot.
- Poeziile lui Dan Sociu din Cântece eXcesive, pentru că sunt triste, disperate și reci.
- Poeziile lui Ionuț Chiva din Instituția moartă a poștei – abulice, întunecate și grațioase.
- Vladimir Sorokin, Dimineața lunetistului, pentru că Sorokin face punk și râzi în hohote, e un Harms pop.
- Gyorgy Dragoman, Casa regelui, o copilărie comunistă redată curat, fără alinturi .