SF-ul românesc a cunoscut vremuri mai bune și mai rele, până să ajungă la starea lui actuală, pe care cei ce nu ne citesc genul, fie ei chiar și figuri culturale ilustre, o declară inexistentă, iar eu mă încăpățânez să cred că e de-a dreptul înfloritoare. Fără îndoială, în asemenea aprecieri fiecare își asumă riscul propriu. Eu, unul, cred că mi-am luat măsuri de prudență, în sensul că parcurg cam tot ce se publică în domeniu, iar despre ce citesc scriu, fiind oarecum în cunoștință de cauză.
Nu momentele de jubilație ale anticipației mă interesează, însă, acum, ci cele de impas. Acelea în care SF-ul românesc s-a putut simți uitat de oameni și de Dumnezeu; uitat, prin forța lucrurilor, până și de aceia care-l urmăreau cu interes și cu o relativă constanță. Se știe că regimul comunist era nemilos și răzbunător cu cei pe care îi considera trădătorii idealurilor sale – și ce trădare mai evidentă putea fi în anii aceia de dictatură decât fuga peste graniță? Mai precis, rămânerea ilegală în Occident. Un asemenea gest însemna, pentru un scriitor, radierea din memoria publică, scoaterea cărților lui din biblioteci, interdicția de a-i fi pomenit numele în vreun pomelnic critic, așadar o anatemă de tip orwellian, menită să creeze impresia că omul nici n-ar fi existat, nici nu s-ar fi născut. În situația aceasta s-au aflat, rând pe rând, și câțiva autori de cărți SF de mai mică sau mai mare valoare, și pe care istoria genului, în vremuri de libertate intelectuală, trebuie să-i pomenească.
Poate cel mai notoriu caz de sefist român „înmormântat” peste graniță este al lui Sergiu Fărcășan. Notoriu din cel puțin două-trei motive. Mai întâi, pentru că prin gestul lui se expatria în Franța, apoi în Canada, o figură politică importantă a anilor ’50-’60, în măsura în care un ziarist, șef de secție la oficiosul PCR Scânteia, verificat pentru loialitate și de către Securitate, și de direcțiile de personal din Comitetul Central, autor de editoriale și pamflete politice „pe linie”, poate fi considerat – în funcție de criteriile epocii – o figură politică. În al doilea rând, Fărcășan era, înainte de „defecțiune”, un scriitor cunoscut pentru cărțile lui din domeniul mainstream, în special proză scurtă și piese de teatru, acestea din urmă jucate pe mai multe scene din țară, publicate în revista Teatrul și comentate elogios în special pentru atitudinea angajată (astăzi am spune: corectă din punct de vedere politic) a personajelor aduse în scenă. În sfârșit, el era și o prezență deja marcantă a anticipației românești, întrucât romanul său O iubire din anul 41.042 apăruse ca un meteorit scăpărător pe fundalul mediocru al SF-ului nostru din cele două decenii pomenite mai sus. Cel de-al doilea roman al său, Atacul cesiumiștilor, aducea în jocul utopie-distopie chiar și unele aluzii la dictatura de tip stalinist, iar Vă caută un taur reprezintă deja o scriere complexă, cu sensurile proiectate și în SF, și dincolo de gen. În plus, acest roman a adus anticipației românești una dintre primele sale mari distincții internaționale: premiul pentru roman la Eurocon I, cel desfășurat în 1972 la Trieste, în Italia.
Alegând soluția refugiului în Occident, Fărcășan miza, fără îndoială, pe faptul că O iubire din anul 41.042 i se publicase în traducere la Paris, obținând și câteva recenzii favorabile; într-una din ele era declarat, peste Efremov, Lem și frații Strugațki, numărul unu din SF-ul produs dincoace de Cortina de Fier. În realitate, autorul nostru intra pas cu pas pe o linie complet străină de literatură. El revine în atenția gazetelor noastre imediat după 1989, dar nu cu povestiri sau fragmente de roman pe care le-ar fi scris liber, în calitate de român refugiat în Canada, ci cu justificări pentru linia lui politică din anii șederii în țară și cu încercări oarecum penibile de a-și compune retroactiv o față de disident. N-am nicio îndoială că SF-ul românesc a pierdut, în conjuncturile descrise mai înainte, câteva scrieri importante, care i-ar fi rotunjit lui Sergiu Fărcășan opera literară, dar acestea au rămas, din păcate, doar în regim virtual și în fază de ipoteză.
Purtătorii altor nume care ne „făceau genul” în epocă, Radu Nor, Camil Baciu, Dumitru Todericiu, s-au îndepărtat și ei de anticipație îndată după emigrare. Primul destrăma astfel un tandem constituit cu I.M. Ștefan încă de la popularul roman din anii ’50, Drum printre aștri. Deceniile petrecute în Izrael i-au fost mai degrabă un cimitir al elefanților decât o perioadă fertilă pentru scrisul în libertate, din moment ce în Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989 de Florin Manolescu nu figurează nici măcar în calitate de scriitor, să nu spun de autor SF. Ultimul din tripleta pe care am citat-o era, în țară, un anticipator mediocru, dar și-a creat în Franța, sub pseudonimul Pierre Carnac, un renume de savant al paraistoriei, susținător al ipotezei unor civilizații tehnologice extrem de avansate în mezolitic, pierdute apoi, ori chiar ascunse în mod deliberat de știința oficială. În fine, Camil Baciu pornea de asemenea din mediocritatea cu veleități propagandistice, dar a ajuns treptat să cultive un SF de valoare, în unele povestiri de maturitate și în romanul Grădina zeilor. M-aș fi bucurat să continue această direcție de la nivelul artistic cu greu cucerit, dar Parisul a însemnat și pentru el o reprofilare a condeiului, pe scrieri vehement anticomuniste și piese de teatru experimental, jucate în spații modeste și fără rezonanță publică. Evident, și în acest caz anticipația noastră pierde.
Mă străduiesc să înțeleg aceste abandonuri și nu-i judec pe autori pentru deciziile lor impuse de viață. Chiar dacă prea puțini sunt aceia care să fi explicat sincer motivele unor asemenea mari cotituri, cu efect dramatic și asupra carierelor literare începute în țară. Situația de exilat, refugiat, „transfug” în terminologia politică a comunismului, trebuie să fi avut destule momente delicate, ascunse celor ce păreau dispuși să vadă, superficial, doar iluzia luminoasă a refugiului în libertate. Despre aceste lucruri scrie fără ocolișuri Gheorghe Săsărman, într-un roman autobiografic și în articolul intitulat Dilemele scriitorului pribeag. Pentru cartea de vizită a autorului, reamintesc că a fost și rămâne un reprezentant al anticipației noastre de vârf, cu lucrări de referință publicate în România între 1969-1982 (printre ele povestirile din volumele Himera și Cuadratura cercului, apoi romanul 2000). A avut însă norocul și satisfacția de a-și vedea opera confirmată inclusiv la nivelul acestor ultimi ani, prin traduceri în germană, franceză, spaniolă și engleză, ultima dintre ele semnată chiar de Ursula K. Le Guin. Și totuși, mărturiile lui Săsărman vorbesc despre condiția adeseori disperată, poate nu ca om, ci ca scriitor, a celui desțărat și aflat în situația de a continua sau nu opera începută. Dilemele sale priveau la un moment dat perspectiva de a scrie într-o limbă învățată târziu și din mare nevoie (germana în cazul lui), inacceptabilă ca vehicul literar de către o persoană prea strâns legată de exigențele limbii române, de exigența expresiei în general. Chiar și scrisul în limba maternă începe să pună probleme celui refugiat dincolo de perimetrul unde aceasta se cultivă și evoluează în mediul său natural:
„Aşadar, scrii în limba ta maternă. Carevasăzică, româneşte. Dar cum mai arată româneasca ta? Mai ţine ea pasul cu limba vie, care se vorbeşte la Bucureşti sau la Iaşi, la Cluj sau la Craiova? Nu cumva a rămas de căruţă? Eşti sigur că nu suferă de arhaism, de anchilozare, de o implacabilă vetusteţe? Ai habar cam ce s-a scornit într-ale vorbei, ce neologisme asaltează vocabularul străzii şi ce cuvinte s-au demodat ori au ieşit cu totul din uz? Şi ăsta încă nu-i lucrul cel mai grav: recunoaşte că ţi-ai cam pierdut deprinderea limbii, că zile în şir n-ai cu cine conversa în graiul tău, că uneori trec luni de zile fără să ai răgazul de a aşterne pe hârtie un rând (nulla dies sine linea? – da’ de unde!), că în faţa colii de hârtie te chinui nu o dată să găseşti nu atât cuvântul ce exprimă adevărul, cum spunea poetul, ci pur şi simplu să-ţi găseşti cuvintele!”
În raport cu Săsărman, care, totuși, după 1990 a putut reînnoda legăturile culturale importante din țară, alții par să fie și mai norocoși, întrucât, deși aflați departe de România, nu le-au pierdut efectiv niciodată. Mă gândesc la Bogdan Suceavă, autor, între altele, al romanului Vincent nemuritorul, scris și publicat în românește, fără să lase impresia că, prin faptul că autorul predă matematicile la California State University din Fullerton, opera lui literară ar intra într-un impas. O experiență asemănătoare parcurg și alții din generația mai tânără. Nu toți cei expatriați temporar sau definitiv, firește: în timp ce un Andrei Valachi arată că, după promițătorul său volum de debut, Sheila, în Canada ar fi abandonat complet SF-ul și literatura în general, Costi Gurgu, în schimb, revine în forță cu o amplă culegere de proză scurtă, Povestiri de la capătul Pământului. În plus, el ne servește și o lecție de mobilitate culturală, de adaptare a talentului propriu la scrisul într-o limbă de adopție: compusă direct în engleză, povestirea Îngeri și molii i-a cucerit (ca și pe noi traducerea ei) pe canadienii între care autorul trăiește de la o vreme. O găsim inclusă într-o antologie tematică din 2009. În engleză, firește. Dar despre acest aspect intercultural al „pribegiei” românești voi mai avea ocazia să vorbesc.