Piper Kerman s-a născut într-o familie din care fac parte medici, avocați și educatori. În anul 1993 a intrat într-o relație amoroasă cu o altă femeie, care făcea trafic cu heroină, Kerman ocupându-se cu spălarea banilor câștigați în urma acestei operațiuni. În anul 1998 este acuzată de spălare de bani, pledează vinovată, și începând cu anul 2004 este încarcerată timp de un an într-o închisoare de maximă securitate din Danbury, Connecticut.
Experiența trăită în închisoare se regăsește între paginile acestei cărți, Portocaliul este noul negru (ed. Publica), sursa de inspirație pentru serialul de mare succes Orange Is the New Black: My Year in a Women’s Prison.
”Copil fiind, apoi adolescentă şi tânăr adult, m-am bazat puternic pe singurătate, pe conceptul bine-ştiut că fiecare este singur pe această lume. Fundamentatǎ atât pe încrederea în sine, cât şi pe autoprotecţie, această credinţă oferă o perspectivă duală – învingător sau victimă, responsabilitate totală sau disoluţie totală, delăsător sau capabil să depăşeşti orice limită. Dusă la extrem, este o idee care acordă credit convingerii că acţiunile unei persoane nu contează prea mult în exterior; trecem prin viaţă în propria noastră bulă, ocazional interacţionăm cu alţii, dar, în definitiv, suntem cu desăvârşire singuri. Părea că această credinţă avea să mă pregătească pentru timpul petrecut în acest spațiu, aşa cum spune o expresie uzuală în închisoare: „Intri singur şi ieşi singur”, sfatul general fiind de a rămâne retras şi de a-ţi vedea de treabă. Dar în închisoare am învăţat altceva. Nu aşa am supravieţuit acolo. Am învăţat, la modul serios, că nu sunt singură”, spunea Piper Kerman.
Trebuie să ai mare curaj să scrii o carte despre o experiență care îți creează o imagine delicată, mai ales o confesiune despre un loc abrutizant. Piper Kerman o face onest, ete un observator atent și un martor sensibil al oamenilor și întâmplărilor.
Iată un fragment în exclusivitate, pentru voi:
”De obicei, primele trei griji ale femeilor care sunt eliberate din închisoare sunt: reîntâlnirea cu copiii lor (dacă sunt mame singure, de obicei decad din drepturile parentale); locuinţa (o problemă uriaşă pentru oamenii cu cazier); şi angajarea. Scrisesem deja multe CV‐uri în închisoare şi ştiam că mare parte dintre doamnele de aici lucraseră doar în economia subterană (uriaşă). Excluse din cea principală, n‐aveau nicio idee cum să intre în ea. Şi până acum nimic din închisoare nu schimbase această realitate.
Un tip chel de la sediul central al Departamentului Administraţiei Penitenciarelor din Washington, care părea agitat, a inaugurat târgul şi ne‐a urat bun venit. S‐au împărţit programe, fotocopii împăturite, având pe faţă un desen cu o bufniţă. Sub bufniţă era scris: FII ÎNŢELEPT – Femei cu Locuri de Muncă Sigure. Pe spatele programului erau citate din Andy Rooney.
Diferite companii se angajaseră să participe la acest eveniment, multe fiind nonprofit. Programul zilei includea discuţii la mese rotunde despre „Slujbe noi pe piaţa de muncă & Cum să obţii una“, simulări de interviuri pentru angajare, iar Mary Wilson, celebra cântăreaţă Motown, din grupul The Supremes, avea să ne ţină un discurs motivaţional. La asta chiar voiam să merg. Dar mai întâi, Vestimentaţia Profesională! Vestimentaţia Profesională era coordonată de Dress for Success, organizaţia nonprofit care le ajută pe femeile dezavantajate să obţină haine adecvate pentru lucru. O femeie jovială de vârsta a doua ne‐a prezentat rapid lista de haine adecvate şi neadecvate pentru interviurile de angajare, apoi a cerut nişte voluntare. Vanessa aproape că i‐a spart nasul celei care stătea lângă ea, fluturând disperată din mână, aşa că femeia n‐a putut să n‐o aleagă. Şi, cât ai clipi, m‐am trezit în faţa sălii, alături de vecina mea amazoană, Delicious şi Pom‐Pom.
— Aceste doamne drăguţe ne vor ajuta să demonstrăm cu ce trebuie şi cu ce nu trebuie să ne îmbrăcăm!, a spus voluntara, veselă.
Ne‐a mânat spre baie, apoi ne‐a dat ţoale. Lui Delicious i‐a dat un costum negru, fin, aproape cu un aspect japonez; lui Pom‐Pom, un costum roz care o făcea să pară că se pregăteşte să meargă la biserică, undeva în Sud. Eu am primit o costumaţie hidos de demodată şi aspră, de culoare roşu de Burgundia. Şi Vanessa? O rochie de mătase fucsia, pentru cocktail, cu mărgele pe piept.
— Grăbiţi‐vă, doamnelor!
Eram ca nişte şcolăriţe care ne costumam pentru spectacolul de final, chicotind şi prostindu‐ne în hainele de stradă de care ne dezobişnuiserăm.
— Îmi stă bine?, a întrebat Delicious şi noi i‐am aşezat fusta lungă, asimetrică.
Lui Pom‐Pom îi stătea bine în roz – cine ar fi zis? Dar Vanessa era tare amărâtă.
— Piper, nu pot să‐mi trag fermoarul, ajută‐mă!
Mândria şi bucuria vecinei mele se revărsau din rochia de cocktail prea mică pentru ea. Arăta ca şi cum ar fi izbucnit în plâns dacă nu apuca s‐o poarte.
— Măi, Vanessa, nu ştiu. În regulă, stai nemişcată… acum suge‐ţi burta! Am tras fermoarul cam un centimetru. Suge‐ţi burta, curvo, aproape am reuşit!
S‐a arcuit de spate, a tras aer în piept şi eu am reuşit să trag fermoarul rochiei, trecând‐ul peste V‐ul larg al umerilor ei.
— Nu respira şi o să te descurci!
Toate patru ne‐am examinat.
— P‐I Piper, leagă‐ţi părul sus. Să arăţi mai profi şi tot tacâmul!, m‐a sfătuit Delicious.
Mi‐am strâns părul într‐un coc rapid. Acum era timpul să ne dăm în stambă. Fiecare a apucat o tură de defilare, mai mult spre încântarea colegelor noastre, care chiuiau şi fluierau. Au fost în delir când au zărit‐o pe Vanessa, care plesnea de mândrie, trecându‐şi degetele prin bucle. Apoi ne‐am aliniat, iar voluntara ne‐a explicat cine era potrivită pentru un interviu şi cine nu. Îmbrăcămintea lui Delicious a fost catalogată prea „provocatoare“; Pom‐Pom era prea „dulce“. Vanessa a fost demoralizată când a auzit că ceea ce purta ea era „ultimul lucru pe care l‐ai vrea pentru un interviu“.
— Despre ce tip de slujbă vorbim?, a întrebat ea cu o voce plângăcioasă.
Oribilul meu costum de stofă de bibliotecară a fost lăudat ca fiind cel mai potrivit pentru un interviu de angajare.
După ce ne‐am distrat cu moda, nişte femei de afaceri serioase au vorbit, la o masă rotundă, despre sectoarele în creştere ale economiei, care aveau slujbe de calificare pentru muncitori, cum ar fi sectorul sănătăţii. Dar, din audienţă, se auzeau şuşoteli contrariate. Când a venit momentul întrebărilor şi al răspunsurilor, s‐a ridicat un val de mâini.
— Cum ne pregătim pentru astfel de slujbe?
— Cum aflăm ce slujbe sunt disponibile afară?
— Cum aflăm cine angajează femei cu cazier?
Una dintre participantele la masa rotundă a încercat să răspundă la mai multe întrebări deodată.
— Vă recomand să vă petreceţi ceva timp la computer, documentându‐vă despre astfel de companii şi domenii, căutând liste de joburi online şi încercând să găsiţi oportunităţi de pregătire. Sper că aveţi oarecare acces la internet!
Asta a provocat o uşoară rumoare.
— Nici măcar n‐avem calculatoare!
Participantele la masa rotundă s‐au uitat unele la celelalte, încruntate.
— Sunt surprinsă să aud aşa ceva. Nu aveţi vreun laborator de informatică sau niciun fel de acces la computere aici?
— Bineînţeles că au, toate penitenciarele trebuie să aibă!, a intervenit nervos reprezentantul cel chel al Departamentului Administraţiei Penitenciarelor.
Asta a stârnit urlete de‐a dreptul din partea doamnelor. Rochelle, din Dormitorul B, s‐a ridicat.
— Nu avem niciun computer în închisoare! Nu, domnule!
Simţind că se naşte un conflict, oficialul de la Departamentul Administraţiei Penitenciarelor a încercat să fie împăciuitor.
— Nu cred că este aşa, domnişoară, dar promit să verific!
Mary Wilson s‐a dovedit a fi o femeie adorabilă, minionă, cu un costum cu pantalon impecabil, de un maro‐deschis. Şi‐a subjugat auditoriul din prima. Nu a vorbit prea mult despre muncă. A vorbit despre viaţă şi, de două ori, a trecut pe muzică. În principiu, a spus poveşti despre procese şi zbucium şi dificultăţile luptei şi Diana Ross. Dar ce a fost izbitor la doamna Wilson, ca, de altfel, la toţi cei veniţi din afară, oferindu‐se voluntari pentru acea zi, a fost faptul că ne‐a vorbit nouă, deţinutelor, cu mare respect, ca şi cum în viitorul nostru existau speranţă, sens şi oportunitate. După toate acele luni la Danbury, asta a fost de o noutate şocantă.”