Munca epuizantă, efortul de a învăţa singură engleza stînd într-o cămăruţă neîncălzită şi urmărind la televizor serialul Sesame Street, trauma unui viol, căsătoria eşuată şi apoi divorţul deprimant, naşterea fiicei sale, Lauryann, şi a doua căsătorie – fericită – sînt numai cîteva dintre experienţele în care se regăsesc, într-un fel sau altul, atîţia dintre imigranţii ce au venit în America, „ţara făgăduinţei”, cu inima plină de speranţă într-un viitor mai bun.”— De ce nu iei tu al doilea dormitor ? m-a întrebat Qigu intr-o zi. Contractul tău de închiriere se încheie, iar eu am nevoie de un coleg de apartament. Este o ofertă bună.
Nu se-nşela. Pentru aceeaşi sumă, 150 de dolari, aş fi avut parte de un dormitor mai mare, plus living, bucătărie şi baie. Însă invitaţia m-a deranjat. Am simţit că Qigu profita de relaţia noastră. Nu voia să mă viziteze şi pleca de la mine în mijlocul nopţii ca să se întoarcă pe jos la el acasă prin frigul pătrunzător. Oferta părea făcută ca să-i convină lui.
I-am spus că propunerea lui mă umilea.
— Te rog, nu mă înţelege greşit ! a zis el. N-am vrut să te jignesc.
S-a apărat spunând că se comporta ca un chinez.
— E nedrept să te aştepţi să mă comport în stil american.
L-am întrebat ce voia să spună prin „stilul american“.
— Stilul american înseamnă să spui „te iubesc“, când ai o rată a divorţurilor de 50%.
Mi-a explicat că dincolo de propunerea lui se afla dorinţa să-i fiu iubită.
I-am răspuns că am nevoie de timp să mă gândesc. Nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla dacă mă mutam cu el. Din păcate, singurul factor determinant în privinţa felului cum trăiam pe atunci erau banii. Niciodată n-am îndrăznit să-mi uit datoria faţă de familie. Tata mi-a scris că după o altă tentativă eşuată de a obţine viza americană, fratele meu plecase în Japonia, unde lucra ca spălător de vase ca să-şi plătească studiile universitare. Ştiam că tata are resentimente faţă de Japonia. Niciodată n-avea să uite crima la care asistase în propria curte, în spatele casei. El visa că intr-o zi aveam să netezesc calea pentru fratele meu ca să ajungă în America. Mi-a transmis că sora mai mică încercase să plece din China în Australia, căci îşi pierduse speranţa c-o voi mai ajuta vreodată să ajungă în America. Noutăţile m-au făcut să mă simt îngrozitor.
Mutatul cu Qigu avea să mă ajute să economisesc timp şi bani, odată ce casa lui era mai aproape de şcoală. Nu puteam nega faptul că, în plus, căutam confort. În scurtul timp de când ne cunoscuserăm, ajunsesem dependentă de el fiindcă se pricepea să mă facă să mă simt în largul meu.
Ce m-a hotărât până la urmă să mă mut cu Qigu a fost un târg cu obiecte de artă la care am participat, în mallul Bloomingdale din centrul oraşului. Nu credeam că aveam vreo şansă să vindem ceva.
I-am spus lui Qigu că n-avea rost să irosim 65 de dolari, taxa pentru stand. Însă el era încrezător. A insistat să-mi aduc picturile.
Un maestru chinez mi-ar fi considerat lucrările de artă oribile. Însă Qigu credea că eram destul de bună ca să-i păcălesc pe americani. Glumind, mă numea un „nou Matisse“.
Mă uitam cum Qigu îşi trăgea pe sfoară clienţii. Mai întâi, îşi expunea picturile şi le fixa preţul la 150 de dolari fiecare. Apoi punea picturile mele alături de ale sale şi le fixa preţul între 5 şi 10 dolari fiecare. Eram atât de stânjenită, încât mă ascundeam în spatele standului şi priveam cumpărătorii care treceau mai departe. Qigu a fost nevoit să mă tragă înapoi în stand pentru „o demonstraţie în direct a picturii chineze tradiţionale“.
În timp ce pictam, Qigu striga către vizitatori : „Artă chineză! Artă chineză tradiţională!“.
O doamnă în vârstă şi mărunţică stătea în faţa mea şi mă privea pictând. L-a întrebat pe Qigu de ce preţurile diferă atât de mult.
— Nu văd aşa o mare diferenţă între picturile de 5 dolari şi cele de 150, cu excepţia preţului, a zis ea.
Qigu i-a răspuns că el le pictase pe cele de 150 de dolari.
— Şi de ce au preţul ăsta? a întrebat ea.
— Pentru că eu sunt un maestru. Am exersat timp de douăzeci de ani pictura tradiţională chineză. Vedeţi dumneavoastră, cele de 5 şi de 10 dolari au fost pictate de o amatoare, a spus Qigu arătând spre mine. De către această frumoasă domnişoară, care este studentă la arte. Chiar aici, doamnă, uitaţi-vă. Promiţătoare, nu? Credeţi că e în stare să picteze, nu-i aşa? Însă ea chiar e o amatoare şi nu poate pretinde decât 5 dolari pe o lucrare.
Femeii nu i-au plăcut vorbele lui Qigu.
— Ca să fiu sinceră, a observat ea, de fapt îmi plac mai mult picturile amatoarei decât cele ale aşa-zisului maestru. Lucrările îmi reamintesc de Henry Matisse, marele maestru şi preferatul meu!
Femeia şi-a întins mâna la poşetă. De fapt, voi cumpăra toate picturile ei la preţul de 10 dolari bucata! Tocmai ce mi-am redecorat baia, iar aceste imagini cu plante în culori vii se vor potrivi perfect!
Qigu radia de bucurie.
— Ce privire ageră aveţi, doamnă! Ce investiţie înţeleaptă! Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră! Apropo, pe această studentă o cheamă Anchee Min şi este intr-adevăr un diamant neşlefuit.
— Ştiu bine ce fac! a spus femeia.
Făcandu-mi cu ochiul, Qigu a continuat:
— Doamnă, nu am nici o îndoială că, într-o bună zi, această artistă amatoare va ajunge faimoasă. Amintiţi-vă de numele ei, Anchee Min. Se scrie A-n-c-h-e-e M-i-n. Ceea ce aţi cumpărat aici, la standul meu, la preţul de 10 dolari, intr-o zi o să valoreze sute şi poate mii de dolari! Pereţii băii dumneavoastră vor arăta, într-adevăr, încântător!
M-a cuprins un sentiment cald urmărindu-l pe Qigu cum o întreţinea pe micuţa doamnă. Îi mulţumea în timp ce-i împacheta fiecare pictură în foaie de ziar. Până la sfârşitul zilei, am vândut majoritatea picturilor, cu excepţia celor de 150 de dolari. Am rămas cu aproape 300 de dolari după ce am plătit taxa de stand.
Cu o exaltare şi o încântare de copil, Qigu m-a întrebat dacă aş mai repeta experienţa împreună cu el. Am încuviinţat. Am sărbătorit succesul în Chinatown cu supă wonton de creveţi.”