În Seria de autor David Lodge din colecţia Biblioteca Polirom a apărut volumul Născut într-un ceas bun. Memorii (1935 – 1975), traducere din limba engleză şi note de Radu Pavel Gheo. O carte pe care mulți o așteptau, căci promite să dezvăluie nu doar amănunte ale vieții lui Lodge, ci și câteva dintre secretele sale scriitoricești.
Într-un interviu pe care i l-am luat acum mai bine de zece ani, l-am întrebat pe David Lodge ce este mai important într-un roman: prima frază, intriga, construcția „tehnică” sau finalul? Răspunsul a fost amplu și elaborat, dovedindu-mi că Lodge își construiește fiecare carte cu mare atenție, ca un arhitect care urmează și tendințele epocii, dar este atent la linii, funcționalitate, durabilitate: ”În mod sigur, nu prima frază, nici primul paragraf: poate fi un mod de a atrage atenția cititorului, dar trebuie să îi susții acest interes, altfel cartea nu va însemna nimic pentru el. Finalul este mult mai important, pentru că modul în care se încheie o carte te ajută să transmiți mesajul final despre personaje și chiar despre viață, în general. Rareori știu de la început cum va fi sfârșitul unei cărți, pentru că modific tot timpul intriga pe parcursul scrierii. Așa că finalurile sunt importante, dar trebuie să-ți faci cititorul să ajungă la ele. Asta se face de obicei prin intrigă și construcția tehnică – sunt elemente importante pe care nu le poți separa. Pentru că ai materialul pentru carte și diferite feluri de a spune acea poveste, inclusiv prin limbajul folosit. Un roman este produsul a nenumărate alegeri și decizii despre formă, care îi decid efectul asupra publicului.”
„Născut într-un ceas bun este cartea unei epoci cînd TBC-ul era în floare, lumea nu cunoştea pericolele fumatului şi homosexualitatea era încă ilegală, cînd costul apelurilor internaţionale şi al cărţilor era prohibitiv, iar căsătoriile scriitorilor din pătura de jos a clasei de mijloc se sărbătoreau cu cidru, cu mirele îmbrăcat într-un costum de la Burton, şi durau o viaţă întreagă.” (The Telegraph)
„Ceea ce îţi rămîne în minte din acest prim volum de memorii este autoportretul unui om extrem de bun şi nejustificat de modest; un distins cărturar şi unul dintre cei mai valoroşi romancieri contemporani.” (The Spectator)
„Lodge îşi descrie primii patruzeci de ani din viaţă, începînd cu naşterea sa la puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, cuprinzînd perioada studiilor gimnaziale şi universitare, serviciul în armată şi cariera universitară şi scriitoricească şi încheind cu publicarea încununată de succes a romanului pe care mulţi îl consideră capodopera sa, remarcabilul Schimb de dame.” (The Express)
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
”Locuiam iarăşi acasă şi în fiecare zi lucrătoare mergeam la Muzeul Britanic cu un scuter Vespa luat la mîna a doua. Pe vremea aceea, vehiculele cu două roţi puteau fi parcate gratuit de vizitatori în curtea din faţă a muzeului, iar eu făceam naveta de acasă cu geanta plină de cărţi, dosare şi fişe prinsă de portbagajul din spatele şeii. Acolo mă întîlneam în fiecare zi cu Derek Todd. Şi lui, ca şi mie, i se oferise o bursă de studii de masterat după ce obţinuse un „Excelent“ la licenţă şi, cum el îşi făcuse deja serviciul militar la Marină, putea să o accepte fără probleme, însă tocmai atunci, printr-o întorsătură crudă a sorţii, a descoperit că făcuse tuberculoză şi a trebuit să se interneze de urgenţă într-un sanatoriu, ca să fie tratat. De fapt, medicul lui depistase boala mai demult şi amînase să-l anunţe pînă după susţinerea examenelor de licenţă. Derek şi-a petrecut cea mai mare parte a anului universitar 1955-1956 într-un sanatoriu de pe insula Wight, unde l-am vizitat şi eu cu Mary într-una din permisiile mele, aşa că atunci cînd mi-am început studiile de masterat, el era doar cu un an înaintea mea. Subiectul disertaţiei sale, „Attacks on Scholars and Scholarship in the Late Seventeenth and Early Eighteenth Centuries“, îi fusese sugerat de îndrumătorul lui, James Sutherland. Autorii importanţi pe care îi aborda erau Swift şi Pope, dar mai trebuia să se ocupe şi de o droaie de satirişti, poeţi şi eseişti minori, ale căror opere se cereau reperate şi analizate. Mai apoi, Derek a acceptat sfatul lui Sutherland de a-şi transforma disertaţia de masterat într-o teză de doctorat, care în mod normal dura trei ani şi pentru care universitatea oferea o bursă. Proiectul meu avea şi el o anvergură mai potrivită pentru o teză de doctorat, însă eu nu voiam să mă lungesc cu el, fiindcă eram hotărît să mă căsătoresc imediat după susţinerea disertaţiei.
Pe Derek îl întîlneam aproape zilnic la Muzeul Britanic. Oricare din noi ajungea primul, îi păstra un loc celuilalt aşezînd nişte cărţi pe o masă, dar avînd grijă să nu aleagă vreunul dintre locurile preferate de excentricii obişnuiţi ai sălii de lectură, un grupuleţ de cititori constanţi, cu un aer rătăcit, îmbrăcaţi ciudat şi neîngrijit, care veneau acolo zi de zi parcă de cînd lumea şi păreau să creadă că au drepturi de proprietate asupra locului. Ieşeam împreună la pauze de fumat sub colonada ce se întindea pe două laturi din masivul portic al clădirii şi ne împărtăşeam ştiri, anecdote şi remarci despre viaţă în general. Derek avea mai degrabă o minte de filosof decît una de critic literar şi îi plăcea să facă speculaţii asupra oricărui subiect apărea în discuţie într-o manieră analitică, pe care prietenii lui o considerau provocatoare într-un fel distractiv. Preţuia comentariile umoristice ale celor din jur şi le răsplătea cu o cascadă de rîsete ascuţite, lăsîndu-şi capul pe spate şi punctînd fiecare rîset cu o pauză de respiraţie. Cîteodată ne mai întîlneam la prînz şi cu John Jolliffe, prieten cu Derek şi absolvent al UCL, care era angajat al Bibliotecii Britanice, unde urcase rapid pe scara ierarhică. (John s-a numărat printre pionierii utilizării computerelor în catalogare şi a ajuns în cele din urmă şeful Bibliotecii Bodleiene de la Oxford, asta pînă cînd un anevrism cerebral i-a retezat cu brutalitate firul vieţii.) Într-una din zile ne-a dus pe mine şi pe Derek într-un tur al labirinticelor stive de cărţi aflate dincolo de eleganţii pereţi ai sălii de lectură, la care cititorii nu aveau acces, şi din această experienţă m-am inspirat eu cînd am scris Muzeul Britanic s–a dărîmat !.
Într-un capitol anterior am descris predarea ştiinţelor umaniste în universităţile britanice de la acea vreme drept o „cultură a excelenţei“. Una dintre consecinţele acestui fapt era organizarea confuză a studiilor postuniversitare. La UCL – şi, cred eu, la majoritatea universităţilor britanice – cercetarea postuniversitară era o activitate aproape complet nesistematizată. Propuneai un subiect pentru disertaţie, iar dacă acesta era acceptat, te apucai s-o elaborezi în mare măsură pe cont propriu. Aveai un îndrumător cu care puteai să discuţi proiectul şi din cînd în cînd să obţii şi unele reacţii legate de mersul lucrării, însă nu exista nici un orar de consultaţii, iar unii îndrumători erau mai puţin scrupuloşi decît alţii în privinţa programării acestora. Dacă masterandul îşi alegea singur tema disertaţiei în loc să accepte un subiect propus de unul dintre profesori, se putea trezi cu un îndrumător care nu ştia marelucru – sau chiar nimic – despre asta, în special dacă era o temă mai neobişnuită, iar cum majoritatea îndrumătorilor erau ocupaţi pînă peste cap cu cursurile de la facultate, care aveau prioritate, nu te puteai aştepta să ţină pasul cu ritmul în care masteranzii acumulau cunoştinţe tot mai vaste despre subiectul respectiv. Aşa au stat lucrurile în cazul meu. Îndrumătorul care mi-a fost atribuit se numea MacDonald Emslie şi venise în departament la scurt timp după ce obţinusem diploma de licenţă. Era un scoţian mai tinerel, care părea tot timpul deprimat şi sîcîit – poate că îi era dor de Scoţia, pentru că mai tîrziu s-a întors să-şi continue cariera universitară acolo, unde mi s-a spus că a devenit un alcoolic notoriu. Nu am reuşit să mă lămuresc niciodată care era specializarea lui academică. Puţinele sale lucrări publicate pe care am reuşit să le descopăr de curînd sugerează o gamă largă de preocupări, de la secolul al XVI-lea pînă la al XIX-lea, însă istoria romanului catolic nu se număra printre ele. Mi-a spus deschis că nu mă putea ajuta la conţinutul disertaţiei, dar că o să citească tot ce aveam eu chef să-i dau şi o să-mi spună părerea lui de nespecialist, oricît de puţin ar valora ea. Nu cred să-l fi văzut mai mult de o dată sau de două ori pe semestru. Mie aranjamentul ăsta îmi convenea de minune, fiindcă ştiam ce vreau să fac şi cum am de gînd s-o fac, dar simţeam că studiile mele postuniversitare sînt lipsite de orice fel de activitate organizată academic. În afară de cîteva prelegeri despre metodele de cercetare, ţinute la începutul anului universitar, studenţii masteranzi de la Departamentul de Engleză nu aveau nici un fel de seminare sau alte activităţi de grup. Prin urmare, am hotărît să organizez eu însumi ceva, adică să strîng laolaltă un grup de masteranzi preocupaţi de literatura engleză, care să se întîlnească regulat pentru a discuta diverse teme sau texte de interes comun. Cum întîlnirile noastre urmau să fie neoficiale şi neprotocolare, s-ar fi cuvenit să le organizăm seara şi într-un loc din afara colegiului. Dar unde? Soarta ne-a oferit un spaţiu adecvat exact la momentul potrivit.”
David Lodge (n. 1935) a studiat limba şi literatura engleză la University College London, iar după absolvire a obţinut un master şi un doctorat în teoria literaturii. Între 1950 şi 1987 a predat la University of Birmingham, apoi s-a dedicat în întregime carierei literare.
Reputat romancier, dramaturg şi scenarist, David Lodge se numără astăzi printre clasicii în viaţă ai literaturii britanice. La acest statut a contribuit în mare măsură succesul trilogiei campusului universitar, alcătuită din romanele Schimb de dame (1975, distins cu Hawthornden Prize; Polirom, 2001, 2003, 2015), Ce mică-i lumea! (1984; Polirom, 2002, 2003, 2011) şi Meserie! (1988; Polirom, 2002, 2003, 2012), ultimele două fiind nominalizate la Booker Prize. La Editura Polirom au mai apărut romanele Terapia (1995; Polirom, 2002, 2003, 2012), Gînduri ascunse (2001; Polirom, 2003, 2004, 2013), Muzeul Britanic s-a dărîmat! (1965; Polirom, 2003, 2013), Veşti din Paradis (1991; Polirom, 2003, 2013), Răcane, nu ţi-e bine! (1962; Polirom, 2004, 2013), Cît să-ntindem coarda? (1980; Polirom, 2004, 2011), Afară din adăpost (1970; Polirom, 2005, 2011), Autorul, la rampă! (2004; Polirom, 2006, 2011), Crudul adevăr (1999; Polirom, 2006), Mort de surd (2008; Polirom, 2009) şi Bărbatul făcut din bucăţi (2011; Polirom, 2011).