Atunci când se întâmplă să fiu întrebat cum sau când scriu, îmi vine uneori în minte o imagine cu mine, aşezat turceşte pe covor în faţa laptopului, şi în cârca mea cocoţat Vladuţ, băieţelul meu. Se întâmpla anul trecut, pe când scriam la Diavoli fragili, şi ţin minte că mi-am spus – asta e ceva ce merită povestit. Fireşte, experienţa a fost de scurtă durată (nu de alta, dar eu am un spate fragil) şi nu aş dori să vă închipuiţi că sunt vreun soi de magician care poate scrie în orice condiţii.
De obicei am nevoie de linişte sufletească, trebuie să mă simt bine, să mă inspire ceva, să simt bucuria aceea de a scrie, de a scoate la iveală o parte din mine. Nu pot scrie atunci când sunt supărat sau deprimat, ceea ce poate părea ciudat pentru unii dintre cititori mei, ţinând cont de faptul că romanele sau povestirile mele nu sunt tocmai cele mai vesele cu putinţă. Se mai întâmplă însă ca un om care îi face pe alţii să râdă, să fie de fapt o persoană deprimată şi tot aşa, cineva care vorbeşte despre lucruri întunecate, să fie o persoană pozitivă sau care caută să găsească lumina în el şi în lumea din jur.
De cele mai multe ori scriu noaptea, când soţia şi băieţelul meu dorm. Mai demult obişnuiam să scriu la laptop, cu căştile pe urechi, dar în ultima vreme bătrânul meu prieten a cam obosit şi face un zgomot similar cu acela făcut de un avion care decolează, prin urmare m-am reorientat către tabletă şi, cu toate că mi-a dat ceva de furcă, m-am obişnuit şi acum marea majoritate a textelor, fie că vorbim despre literatură, ori diverse articole (aşa cum este şi acesta, de altfel), le scriu pe tabletă. Îmi amintesc că Mircea Pricăjan îmi povestea mai demult cum scrie el povestiri pe telefon şi mă gândeam – Oh, Doamne, de ce se chinuie în halul ăsta? Între timp mi-am mai schimbat părerea. 🙂
Unii autori scriu la program. Sunt metodici, se aşază la masă şi lucrează de la ora x la ora y. Alţii scriu când le vine. Eu fac parte din a doua categorie. Am încercat să scriu în mod constant, dar nu a funcţionat. Mă chinuiam şi rezultatele nu erau satisfăcătoare. Aşa că am decis să nu mai încerc niciodată să forţez scrisul şi mă simt foarte bine aşa. Pot trece luni întregi fără să scriu ceva, aşa cum a fost după ce am terminat Diavoli fragili, iar apoi scrisul să vină în valuri şi e minunat când se întâmplă asta, dar nu e o tragedie dacă trece o perioadă fără să scriu, pentru că în cazul meu scrisul se întâmplă oricum, chiar dacă nu îl aştern fizic pe calculator sau tabletă. Ce vreau să spun este că povestea creşte în mine, fie că mă gândesc la ea sau nu, iar atunci când devine prea puternică, o scriu, îi dau o formă.
Am trăit nişte momente minunate stând pe întuneric, înainte să adorm, şi gândindu-mă la poveştile din Diavoli fragili, momente în care am simţit cu adevărat plăcerea creării unor lumi şi a unor personaje care să iasă din mine şi să respire şi să spună nişte poveşti vii. Mă simt atât de onorat şi norocos că uneori pot privi în mine şi pot împărtăşi acele poveşti, iar faptul că unii oameni se bucură de ele şi câteodată aleg să îmi ofere o parte din recunoştinţa lor este pentru mine ceva cu adevărat extraordinar, un motiv mai mult decât suficient pentru a fi fericit.