Acum patru ani, când am citit Michelangelo electric, mi-am dorit să am grația și eleganța scriiturii etalate de Sarah Hall. Am avut ceva de așteptat până la apariția unei noi traduceri a unui roman semnat de ea, iar Cum să pictezi un mort a fost pretextul perfect pentru un interviu cu autoarea. Cu un insight prețios de la Irina Ilie de la editura Litera, vă dăruiesc un interviu frumos.
Cum să pictezi un mort s-a bucurat de o apreciere deosebită încă de la apariţie. Credeţi că este – aşa cum au afirmat criticii – cel mai bun roman pe care l-aţi scris până acum?
Cred că este cel mai bine scris şi cel mai filozofic dintre romanele mele de până acum, prin faptul că limbajul oscilează între simplitate şi descriere complexă, iar cartea se ocupă de probleme foarte generale – viaţă, moarte, sex şi artă. Cele patru povestiri nu au ritmul ameţitor al celui de-al treilea roman al meu – The Carhullan Army, care este o distopie despre viitor, unde acţiunea primează – dar sper că amândouă sunt la fel de captivante.
Păreţi atrasă de experienţe senzoriale. În Michellangelo electric şi Cum să pictezi un mort aveţi pasaje foarte emoţionante din punct de vedere vizual, unde simţurile umane devin adevăratele personaje principale.
Mă interesează felul în care sunt simţite lucrurile şi, da, din acest punct de vedere pot afirma că sunt o urmaşă locală a lui Wordsworth! Una dintre căile pe care se poate ajunge la cititor, dând naştere empatiei şi convingându-l că personajele sunt reale este de a activa simţurile, de a pune în mişcare trupul şi mintea lui. Prin urmare, vreau ca pasajele emoţionale să se adreseze inimii cititorului, vreau ca pasajele erotice să stârnească simţurile şi ca durerea să fie simţită acut. Probabil că interesul meu faţă de anatomie şi măruntaie, dar şi faţă de psihologie pornesc din faptul că am fost sportivă. Organismul mi s-a părut întotdeauna a fi o unealtă, ceva prin care reuşim sau dăm greş. Ceva prin care, în mod inevitabil, ne percepem viaţa şi umanitatea.
Aţi plasat acţiunea romanului în Cumbria, ţinutul dumneavoastră natal. De ce l-aţi ales ca fundal?
S-ar părea că mereu sfârşesc prin a scrie despre nordul Angliei, chiar dacă încep să scriu ceva despre New York sau Italia! Probabil pentru că aici este căminul meu şi pot apela la cunoaşterea intimă pentru a crea peisajul firesc al operei. Nu-mi dau seama dacă este un lucru obişnuit pentru un scriitor să deseneze şi să redeseneze un tărâm aparte ca acesta. Mie nu mi se pare o îngrădire, ci este mai curând o scenă pe care s-ar putea desfăşura orice dramă.
Care este cel mai complicat demers în scrierea unui nou roman: schiţarea acţiunii, personajele principale, prima frază…?
Nu-mi concep acţiunea romanelor în cele mai mici detalii înainte de a începe să scriu. Sunt mai curând o scriitoare intuitivă. Creez scene şi pasaje, iar apoi lucrurile încep să se dezvolte. Deci, s-ar cuveni să spun că formularea povestirii pe măsură ce scriu sau în cursul procesului de editare reprezintă pentru mine cea mai mare provocare şi impune eforturi mari. Întrucât Cum să pictezi un mort cuprinde patru povestiri care se întrepătrund, logistica, separarea acestor povestiri şi traiectoria generală a cărţii au fost foarte complicate şi dificil de realizat.
În urmă cu patru ani, Michelangelo electric a fost un succes în România. S-ar părea că dețineți secretul de a cuceri cititorii din diferite zone geografice.
Serios? Ştirea aceasta nu a ajuns până la mine! Este ciudat când te gândeşti dacă stilul ori preocupările tale, sau poate ADN-ul tău de scriitor se transmit bine unor receptori din afara graniţelor ţării tale. Este cu adevărat minunat să aflu că opera mea atrage un public larg – ca scriitor, speri că tratezi bine teme universale. Presupun că o parte din acest succes depinde de calitatea bună a traducerii! Există ţări în care cărţile mele sunt apreciate – dacă putem spune că astfel de lucruri trec dincolo de faptul de a avea editori loiali în aceste ţări – există unele sensibilităţi europene care apreciază jocul ideilor din paginile cărţilor, căutările filozofice sau relaţiile umane complexe, psihologia latentă sau chiar poezia.
Mai scrieţi poezie? Cum aţi început să scrieţi romane?
Scriu poezie ocazional. Nu consider că această formă este ruptă cu totul de scrierea în proză, deşi structurile diferă, desigur. Limba posedă o muzică şi o forţă inerente – ambele domenii trebuie să recunoască acest lucru şi să îl folosească.
Am citit că vă pasionează sculpturile complicate, dioramele din epoca victoriană. Această formă de artă este un fel de violon d’Ingres pentru dumneavoastră?
Da, e ceva ce-mi place să fac din când în când. Învăţ de asemenea să cânt la banjo. Este plăcut să ai sensibilități artistice, într-un sens mai restrâns, în alt domeniu. Când ocupaţia ta de bază este creaţia, acea formă de creativitate poate începe să fie percepută drept o meserie. Cred că asta mă face să mă bucur de libertatea altor forme de exprimare, indiferent cât de neîndemânatică aş fi!
Aţi fost aproape de câştigarea premiului Man Booker de două ori în ultimii zece ani. V-aţi imaginat vreodată o cuvântare ideală pentru cazul că aţi fi fost declarată câştigătoare?
Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge atât de aproape de câştigarea premiului – întotdeauna m-am socotit norocoasă că am ajuns pe o poziţie atât de înaltă! Şi apreciez beneficiile oferite de această recunoaştere. Regret, dar nu îmi pregătisem nici o cuvântare. Cred că probabil este mai bine să ţii o cuvântare într-o stare de uimire sinceră, mai ales dacă te simţi sincer uimit că ai câştigat ceva.
Care au fost autorii dumneavostră preferaţi în copilărie şi în tinereţe?
Dylan Thomas. Harper Lee. John Steinbeck. F Scott Fitzgerald. Angela Carter. Richard Brautigan. Mi-au plăcut personajele cu caracter. Şi mi-a plăcut dragostea evidentă faţă de cuvinte.
Intenţionăm să lansăm o campanie naţională de încurajare a cititului în rândul copiilor şi tinerilor. Aveţi un mesaj pentru ei?
S-ar putea ca lectura unei cărţi să nu fie lucrul cel mai grozav din lume. Însă literatura mare conţine mai mult triumf uman şi atrocitate, mai multă aventură şi mai mult pericol, mai multă iubire şi violenţă decât vom cunoaşte noi vreodată ori vom dori să cunoaştem în cursul vieţii. Lectura unei cărţi strălucit scrise poate fi comparată cu pătrunderea în trupul unui personaj care va trăi o experienţă incredibil de puternică. Se spune că modalitatea cea mai bună de a reuşi în viaţă este de a învăţa limbajul puterii şi apoi de a-l vorbi. Dacă vrei să trăieşti din plin, dacă vrei să ştii despre viaţă ceva mai mult decât cea ce deja ştii, atunci trebuie să citeşti. Şi să alegi cărţile care prezintă interes pentru tine, indiferent din ce motiv, iar nu cărţile pe care ţi le recomandă societatea.
Care sunt cele mai importante sfaturi pe care le daţi studenţilor de la cursul dumneavoastră de scriere creativă?
Cel mai bun sfat este întotdeauna formulat personal pentru fiecare cursant. Dar cred că originalitatea şi sinceritatea ajută foarte mult. Şi ambiţia. De asemenea, nimeni nu trebuie să se gândească la „piaţa literară”, care de multe ori nu poate fi anticipată, controlată sau manipulată.
Ce fel de personaj vă este mai uşor de creat?
Am creat în mod firesc glasul lui Susan din Cum să pictezi un om mort. Unii critici au afirmat că este personajul cel mai apropiat de mine ca sex, vârstă, trecut şi ocupaţie. Dar nu din această cauză am considerat că vocea este copleşitoare şi nu de aceea am reuşit să o dirijez atât de bine. Chiar îmi place să scriu la persoana a doua singular. Mecanismul creează o încordare ciudată – cuprinde distanţare şi intimitate, atât pentru cititor, cât şi pentru scriitor. Poate că acest stil devine mai eficient atunci când suntem uşor dezarmaţi de ceva.
Cum v-a venit ideea acestei cărţi?
Ca în cazul tuturor romanelor scrise de mine până acum, m-au intersat câteva lucruri, iar ele s-au îmbinat, alcătuind această carte. Picturile lui Giorgio Morandi m-au inspirat, deşi Giorgio din carte nu este o prezentare biografică a lui Morandi. Există şi alţi artişti la a căror operă m-am gândit cât timp am scris cartea. M-am gândit de asemenea la relaţiile foarte profunde şi complicate pe care le avem ca oameni, dar şi la felul în care caracterul nostru muritor ne face să descoperim modalităţi de a ne consola, de a ne aminti de noi înşine, de a descoperi şi crea înţelesurile lumii.
Cine este Annette Tambroni?
Cred că este o fată care s-a întrupat din paginile unor fabule citite când eram mică. Poate este o sfântă. Poate e o prostuţă. Se uită atât de aprig la lume pentru că nu-i vede adevărul şi secretele. Nimeni dintre noi nu poate asta, chiar dacă noi nu suntem orbi.
Ce speraţi să câştige cititorii prin lectura acestei cărţi?
Nu răspunsuri la marile întrebări ale vieţii, pentru că aş fi un fals profet dacă mi-aş propune aşa ceva, dar probabil doar un tovarăş în formularea acestor întrebări vitale. Ca o mână întinsă.
Care este autorul preferat şi ce vi se pare cu adevărat remarcabil în opera sa?
În prezent, James Salter. Este un scriitor înţelept, cercetător, erotic şi reflexiv. Îşi stăpâneşte energia extrem de bine în situaţii în care alţii dau greş – din punct de vedere stilistic şi în relaţie cu conţinutul. El pare să descopere şi analizeze complexitatea vieţii fără a transpune suferinţa în ceva mai mărunt şi fără să creeze bucurii forţate. Cărţile lui sunt torturante la lectură – din cauza suferinţei, dorinţei neîmplinite şi a frumuseţii lor desăvârşite.
Foto: Andrea Bacaks