Așa cum se poate deduce cu ușurință, termenul este unul aparținând limbii ruse. El înseamnă fantastic științific, ceea ce pentru puriștii terminologiei reprezintă un nonsens, întrucât știința e una, iar fantasticul se adresează în cu totul alt chip intelectului omenesc. Fantasticul se bazează pe irațional, pe magie, pe mituri născocite, pe resursele minții noastre de a trăi și călători în imaginar. Or, știința explorează teme dictate de disciplinele „exacte“, căutând în ele soluții tehnologice menite să amelioreze civilizația materială a unei epoci. Fantasticul științific și-ar avea locul, eventual, acolo unde se prefigurează imagini ale progresului, ale unui viitor utopic, peste care roadele cunoașterii să se reverse ca dintr-un corn al abundenței, iar omul, folosindu-le, să fie cu adevărat mulțumit și fericit.
O anticipație, prin urmare, dar în sensul unor realități social-politice date. Oricât s-ar legăna americanii în iluzia că totul vine de la SF-ul lor aventuros și serializat, iată că influențe consistente apar și din altă direcție. La data când genul își afla, dincolo de Ocean, un nume și o formulă, Konstantin Țiolkovski își scrisese deja nuvela de explorare cosmică În afara Pământului (1920), ca – de altfel – și Vladimir Obrucev, cel care în romanele Plutonia (1924) și Țara lui Sannikov (1926) dădea cunoștințelor sale paleontologice și antropologice o expresie plastică, trecându-le dintre abstracțiuni în domeniul reprezentărilor vii. Accept deocamdată să ocolesc lunga tradiție utopică a literaturii ruse, pe firul căreia îi găsim pe Cernîșevski cu Ce-i de făcut? și chiar pe Dostoievski, cu povestirea Visul unui om ridicol – tradiție ce urcă prin Valeri Briusov (romanul Republica Crucea Sudului) spre mulți alți scriitori ruși din secolul XX, de la Alexei Tolstoi (Aelita) și Evgheni Zamiatin (celebra distopie Noi), până la Maiakovski și Mihail Bulgakov (cu Ouăle fatale și Inimă de câine). Din perspectiva prejudecăților americane, asemenea scrieri trebuie aruncate neîntârziat în curtea literaturii generale, nicidecum acceptate ca SF autentic. Dar pe Țiolkovski și Obrucev nu-i putem înghesui în această formulă, întrucât compunerile lor nu prea au de-a face cu literatura generală, fiind însă cât se poate de SF. Un SF unde aventura cunoașterii înlocuiește demonstrațiile de capă și spadă ale unui Edgar Rice Burroughs, bunăoară. Le înlocuiește într-atâta, încât formula va deveni curând un alt soi de manieră: factologie didactică, știință popularizată agreabil.
Cam așa ceva s-a vrut și SF-ul nostru de după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu întâmplător prima publicație românească din domeniu s-a intitulat Colecția „Povestiri științifico-fantastice“. Naucinofantastika, în fond. Modelul sovietic pătrundea peste tot în țările satelite, cu autori ca Aleksandr Beleaev, Ivan Efremov, Vladimir Nemțov, Ghenadi Gor și nenumărați alții. E de mirare chiar că amintita serie de broșuri debuta, în octombrie 1955, cu nume românești și că anticipații scrise de români aveau să compună sumarele publicației în mod preferențial. Tacit preferențial, dacă pot spune așa. S-a văzut în această orientare a lui Adrian Rogoz, redactorul Colecției, un subtil act de rezistență politică. Eu cred că e vorba pur și simplu de intenția lui profund onorabilă de a provoca nașterea și dezvoltarea unui SF autohton. Unul în ton cu formula epocii, aventură a cunoașterii, în tipare literare, însă cu un conținut științific de neocolit. Un SF subordonat acelorași grandilocvențe politice ca și naucinofantastika sovietică: viitorul comunist al omenirii, cucerirea spațiului cosmic, supunerea naturii ostile în numele omului de tip nou.
Colecția nu s-a lipsit de modele din aria mondială a genului și, cum era totuși de așteptat, modelul sovietic avea să apară curând și constant în paginile ei. Din fericire, nu puține povestiri traduse din ruși reprezentau texte bine scrise, acceptabile pentru epocă. Ar fi exagerat să credem că tot ce s-a produs în aria estică a SF-ului era exclusiv o ilustrare primitivă a politicii de partid unic, practicată în zonă. Valentina Juravliova, Anatoli Dneprov, Igor Rosohovatski, Ilia Varşavski, Arkadi şi Boris Strugaţki sunt nume ce pot fi găsite în numeroase antologii publicate la Moscova în limbi străine, dar ele apar și în antologii tipărite dincolo de Cortina de Fier, spre a pune să se privească în oglindă SF-ul cultivat acolo cu această literatură „științifico-fantastică“ față de care Occidentul, chiar dacă n-o putea iubi, avea din când în când curiozitatea de a-i căuta originalitatea „exotică“ și diferențele.