„Dumnezeu există? Întrebare prostească. La început este cuvântul, nu? Or, noi Îl cuprindem în cuvinte, deci există. Fiinţa omenească e singura vieţuitoare care transformă în realitate tot ce atinge – chiar dacă atingerea asta s-ar produce doar cu gândul. Dumnezeu există, aşa cum există marţienii, amorul, libertatea, democraţia, fericirea, drepturile omului, muştele“, spune Rui Zink în Destinația turistică, un roman straniu, hipnotic și incitant. Poate fi numit roman experimental, pentru că se bazează pe colaje din ziare, poate fi numit roman-joc, datorită atmosferei de Second Life, poate fi numit roman de aventuri…în funcție de stilul cititorului. Un inteviu în exclusivitate pentru BookMag.
Spuneaţi, în Cititorul din peşteră, că o carte trebuie să aibă stil, dar şi un cititor trebuie să aibă stil. Cum ajunge el să aibă stil?
Fiind el însuşi şi nefiind el însuşi. Despre asta tot vorbim, despre oameni care spun „sunt eu însumi“, dar aceştia sunt imaturi, se răsfaţă şi nu au caracterul unui adult, sunt doar copii la indigo, nu au personalitate. Secretul este să fii o minte deschisă, o personalitate deschisă.
Cititorul trebuie să aibă stil şi de multe ori este cel care se plânge de câte o carte, cât de proastă este, cât l-a dezamăgit. Cred că din când în când cartea trebuie să îi spună unui astfel de cititor: „Hei, trezeşte-te! Nu eu sunt cea care trebuie să fie interesantă, tu eşti!“. Un cititor bun se poate bucura chiar şi de o carte proastă.
Dar dacă vorbim despre un cititor foarte tânăr, un copil sau un adolescent?
Cel mai bine este să îi spui copilului „E problema ta!“, chiar dacă e vorba despre o carte sau o situaţie conflictuală ori are de luat vreo decizie. E copilul meu şi e pe punctul de a învăţa să aleagă sau să greşească, dar va fi decizia lui. Aşa cum învaţă să meargă şi la început e susţinut, la un moment dat trebuie lăsat singur.
Ca tată şi profesor, dar şi ca om, trebuie să spun destul de des „E problema ta!“. Niciodată nu e prea devreme să înveţi că nu eşti doar un consumator, eşti şi creator. Un scriitor e un creator. Putem spune că da, consumăm cărţi în aceeaşi măsură în care consumăm televiziune, dar cele mai bune cărţi sunt cele care îţi dau de gândit. E ca în parabola modernă „ce e mai bun, un sandviş de la McDonalds sau o legumă proaspătă?“. Legumele sunt mult mai sănătoase, dar nu sunt la fel de savoroase precum sandvişurile, fiindcă nu au acei aditivi adăugaţi, nu au ingredientele chimice care le fac atât de gustoase. Acestea sunt un fel de mâncare de bebeluş, pe care o înghiţi nemestecată. De aceea nu creşti, nu te maturizezi, nu îţi dezvolţi personalitatea.
Nu toate cărţile sunt la fel de bune, dar unele, dacă le găseşti, te provoacă şi te distrează. La asta se aşteaptă şi un scriitor: să provoace şi să fie provocat, să distreze şi să fie distrat de cititor.
Cititorul din peşteră este un manifest pro-lectură, într-o lume care citeşte din ce în ce mai puţin. Aţi dorit să scrieţi o carte-manifest, ori a devenit una, prin percepţia publicului?
Cred că e un manifest amuzant. Eu sunt şi un soi de scriitor comic, dacă n-aş fi avur umor probabil că aş fi trecut drept un profet nebun. Poate aş fi câştigat mai mulţi bani, scriind cărţi motivaţionale, dar ce să fac, umorul a înăbuşit ermitul din mine. Da, această carte este un manifest provocator şi amuzant, în favoarea lecturii.
Sunteţi primul scriitor portughez care a lansat un eBook. Vă puteţi imagina cărţile dumneavoastră, Cititorul din peşteră, Aşteptarea şi Destinaţia turistică, drept booktracks (eBooks cu coloană sonoră)?
Da, da, da.
Destinaţia turistică ar fi foarte zgomotoasă.
Da, cred că da. E o chestie foarte recentă şi foarte la modă. L-am văzut pe Jonathan Franzen în spotul de promovare. Americanii au ambiţia de a inventa orice. Booktrack-urile erau acolo de fapt, se numeau piese de teatru, doar au fost reinterpretate pentru a se asorta cu acţiunea unei cărţi. Cred că majoritatea cărţilor mele ar putea deveni booktracks. Multe dintre ele au structura unei piese de teatru, acel un-doi-trei, iar acest ritm este evident în timpul lecturii.
Nu sunt un puritan, nu cred că o carte nu trebuie întinată prin alăturarea cu sunete. Nu ştiu exact care e denumirea exactă, dar n-aş putea fi un „cuvântist“. Nu mi-e deloc teamă de cuvintele care se combină cu alte forme de exprimare. De aceea am făcut romane grafice, am scris piese de teatru, librete de operă….copiii metişi sunt foarte frumoşi! Fiecare scriitor îşi doreşte să-şi vadă cărţile traduse în alte limbi, nu poate fi un rasist sau un puritan al cuvintelor scrise. Nici booktrack-urile şi nici internetul nu reprezintă viitorul omenirii, sunt doar părţi din el. Câtă vreme o formă de exprimare nu o sufocă, nu o ucide pe cealaltă, nu ajungem în junglă.
Cum vedeţi viitorul cărţilor: formatul tipărit versus cel electronic?
Eu văd cele două formate alături. Formatul electronic e foarte convenabil şi comod, mai ales dacă ai mult de călătorit.
Dar sunt supuse mai uşor pirateriei.
Dar asta li se întâmplă şi cărţilor tipărite. În America de Sud, piratarea cărţilor tipărite este foarte extinsă. Ştiu despre o carte de Gabriel Garcia Marquez, care a fost piratată chiar înainte de a fi editată de publisherul lui. E o problemă, dar toată lumea încearcă să o rezolve. Un sărac furând o carte nu e mare tragedie, să fim rezonabili. Dacă un bogat o fură, în loc să o cumpere, deşi îşi permite, asta e o problemă.
Mulţi dintre prietenii mei spuneau acum vreo doi ani că n-ar folosi niciodată un eReader, că nu vor renunţa niciodată la cărţile tipărite, dar oamenii uită ce spun şi acum declară că formatul electronic e mai comod. Cartea în format clasic va rămâne, dar va fi tipărită în tiraje mai mici, poate că va ajunge să reprezinte cam 30-40% din piaţa de carte. Nimeni nu poate spune cu exactitate acum. Pot să fiu sigur că şi peste două sute de ani oamenii vor citi cu plăcere o carte tipărită, iar alţii vor alege ecranele.
Pentru mine, ca tată al cărui fiu adolescent e fan al desenelor manga japoneze, e mai convenabil să le citească pe ecran, pentru că o astfel de carte costă foarte mult. Unele dintre aceste cărţi pot fi citite în jumătate de oră, dar au câte 50 de volume, iar tatăl lui nu şi-ar permite să le cumpere pe toate. În plus, locuim într-o frumoasă clădire fără lift, la etajul patru…îmi pun problema dacă aş mai căra pe scări atât de multe cărţi. Eu îmi ţin multe dintre cărţi în pod, pentru că deja casa e plină.
Din multe raţiuni practice, eBook-ul va fi din ce în ce mai folosit. Poţi să duci cu tine oriunde o mică bibliotecă. La fel, dacă se întâmplă să divorţezi, nu-ţi mai iei cele 30 de cutii cu cărţi, îţi iei eReaderul şi ai plecat! În zilele noastre, o bibliotecă în format clasic e un lux! E frumos dacă eşti trecut de 30-40 de ani, te aşezi la casa ta, îţi cumperi o reşedinţă de vacanţă şi acolo îşi transformi o încăpere în bibliotecă. Dar eBook-ul e mai practic. Poţi avea cartea în format electronic imediat ce s-a lansat, nu trebuie să mai aştepţi lansarea formatului tipărit sau traducerea. Îţi poţi comanda cărţi electronice şi de pe o insulă din mijlocul oceanului şi le ai într-o clipă.
Am citit Destinaţia turistică într-o după-amiază de weekend şi am avut impresia unui documentar National Geographic despre o zonă interzisă ori a unui joc de genul Second Life. Care e geneza acestei cărţi?
În urmă cu vreo zece ani am început să mă joc cu ideea de a decupa şi colecta ştiri şi fapte diverse din ziare. Aşa am învăţat că poţi scrie nu doar cu stiloul, ci şi cu foarfecele. Erau ştiri gen „Turist olandez răpit de luptătorii tamili în Filipine“ sau „Încă un bombardament la Bagdad, 20 de morţi“. Ultima decadă a fost foarte fertilă din acest punct de vedere, mai ales în Orientul Mijlociu, dar şi în alte zone de pe glob. Ce m-a tulburat foarte tare a fost că într-un timp foarte scurt, o ştire de genul bombardament cu nu ştiu câte zeci de morţi trecea din prima pagină pe o coloană anostă din pagina 40, de ştiri externe.
Cartea aceasta a fost gândită inițial ca un fel de jurnal al unui reporter, care concentrează într-o singură zi sute şi sute de astfel de poveşti. A durat însă până să o scriu, m-am implicat în alte proiecte. Dar la un moment dat am suferit o operaţie, aveam dureri, nu puteam să mă mai concetrez prea mult la nimic, aşa că am decis să reiau ideea, dar nu în forma jurnalului reportericesc, ci din punctul de vedere al unui turist.
Reporterii sunt buni pentru personajele centrale, pentru că au pretextul călătoriei și al descoperirii. Dar nu toată lumea se poate regăsi într-un astfel de personaj. În schimb, turiști suntem cu toții. Turiști de canapea, sofa surfers, în fiecare zi călătorim în alte țări cu ochii minții. Window lickers – când admirăm câte ceva, din afară. În această carte este vorba despre contrariul acestor stări. Ești într-un mediu protejat, mizeria nu te poate ajunge. E ca și când te duci într-un parc safari, leii sunt foarte aproape de tine, simți pericolul, dar nu-l trăiești până la capăt, pentru că leii nu te pot atinge în mașina blindată.
Am început acest roman ca și când aș fi asamblat o piesă de mobilier de la Ikea, pur și simplu am pus bucățile laolaltă. Nu prea avem mult timp de scris, pentru că trebuia sa stau întins, așa că aveam mai mult timp de gândire, mă plictiseam…Dar de fiecare dată când mă ridicam, trebuia să scriu cât mai mult și așa am ajuns la această structură foarte clară, mie mi se pare că seamănă cu o linie de zgomot de fundal. Nu e nimic nou, toată lumea știe despre ce e vorba, dar acesta este și un truc pentru cititori, se pot lăsa ușor păcăliți. Dar eu nu i-am mințit. Știți care e definiția dintre un hoț și un escroc? Hoțul te forțează să îi dai banii, escrocul te convinge să-i dai de bună voie. Eu am pus în Destinația turistică niște puncte pe care cititorul le conectează între ele. E vina mea dacă el e prost și nu le leagă cum trebuie? E vina mea că mintea lui e plină de clișee și false adevăruri? Nu.
Păreți a avea sufletul unui hoinar, pentru că în toate cele trei cărți traduse la noi este vorba despre călătorie, experiențe noi, oameni noi și nu tocmai obișnuiți.
Am scris și cărți în care nu e vorba de călătorii, s-a întâmplat doar ca în română să apară acestea trei care implică un oarecare soi de turism. Poate că traducătoarea mea are suflet de hoinar, nu știu.
Dar chiar cred că avem călătoria înscrisă în ADN. Primul meu roman, apărut acum 25 de ani, este povestea a doi americani care vin în vizită la Lisabona. Eu nu știam ce e un american, dar am decis să însoțesc ignoranța în privința americanilor cu toate cunoștințele mele despre Lisabona. A fost o călătorie, dar spre locurile cunoscute de mine.
Da, pentru mine unul dintre principalele subiecte este granița dintre oameni. Desigur, e mult mai dificil să treci granița spre celălalt decât frontiera dintre două țări. Este tema mea predilectă, ca autor european. Dacă eram un autor din Seattle aș fi scris despre alte lucruri. Ar fi aiurea să scriu despre problemele din Angola, ce știu eu despre acea țară? Dar despre relațiile interumane, despre cum ne înțelegem sau nu, despre asta pot să scriu.
Evident, unele dintre cele mai reușite călătorii le faci cu propria imaginație. Poți avea o călătorie fascinantă holbându-te la un perete alb. Tu ești cel care pune decorul și stabilește limitele, tu cititor sau tu scriitor.
Nu devii scriitor scriind, ci observând, citind – semne, desene, texte. Așa te încarci. Uneori sunt consternat de oameni total neinteresanți, de la care nu am auzit vreodată nici măcar o idee interesantă, care decid să se facă scriitori. Iar ceea ce scriu e nimic. Avem ideea prostească conform căreia scrisul e știința de a pune alături litere și de a forma propoziții. Nu! În primul rând scrii ceea ce ai în minte, folosind cuvinte cât mai simple.
Pentru ce fel de cititori e mai greu să scrieți, pentru copii sau pentru adulți?
E o întrebare ușoară, la care pot să vă dau un răspuns politically correct. E mult mai ușor să scrii o poveste rezonabilă pentru copii decât un roman rezonabil pentru adulți. Dar e mult mai greu să scrii o poveste extraordinară pentru copii decât un roman bun. La fel e și cu poezia. Oricine poate scrie o poezioară, dar marea poezie doar puțini o fac. Oricine poate scrie o poveste pentru copii. A odată ca niciodată o fată care intervieva un băiat…și apoi te duci încolo și încoace și vezi de ce îi plăcea să facă asta….pentru că îi plăcea să comunice…dar începi să vezi și alte lucruri din jur și așa se construiește povestea. Să scrii ceva simplu și în același timp inovator e foarte dificil.
Eu am scris pentru copii după ce s-a născut cel de-al doilea băiat al meu, iar cărțile mele pentru copii sunt bazate mai mult pe observație decât pe imaginație…s-ar putea ca într-o zi fiii mei să mă dea în judecată pentru că le-am furat ideile. Apoi am adăugat niște artificii scriitoricești, soluții elegante la probleme comune.
Sunteți la a doua vizită în România. Și țara noastră, și Portugalia, sunt națiuni de rangul doi în Uniunea Europeană. Contează sau sunt doar niște executanți?
Da, da, da. E interesant că pot răspunde pozitiv la toate. Da, contăm, da, nu contăm, da, suntem aici de mii de ani, da, suntem niște mase de manevră. În același timp suntem priviți drept folositori sau nefolositori, în funcție de moment. Francezii și germani au pretenția de a stăpâni Europa. Uneori nu sunt chiar atât de xenofobi pe cât ni-i imaginăm, alteori nu se pot abține să nu își etaleze superioritatea. Obișnuiesc să ne vadă drept slujitori. Mi s-a întâmplat în Franța să mi se spună „Oh, Rui, știi, portăreasa mea era portugheză, ori menajera mea venea de la Lisabona“. E în cultura lor să se poarte așa. Dar nu cred că trebuie să ne lăsăm impresionați. Suntem europeni prin naștere. Noi, românii și portughezii, eram europeni înainte de barbarii germani. Aveam culturi serioase înainte ca scandinavii să înceapă să facă bani. Avem culturi milenare, suntem ginte latine. Am văzut imperii cucerind și prăbușindu-se, dar noi am rămas la fel. Producem literatură de calitate, jazz – am auzit muzica voastră la Virgil Mihail – teatru, dans contemporan. Nu-mi place să fiu privit de sus, dar când o face cineva mai tânăr e chiar drăguț. Germanii sunt drăguți. Mama îmi spunea mereu că cel mai deștept trebuie să lase de la el. Să ne apărăm cu ironie și umor de mitocănie.
Cum vă alegeți scriitorii pe care îi traduceți?
Îmi câștig existența din cariera de profesor, așa că pot să aleg ce cărți vreau. Uneori trebuie să îmi placă foarte mult cartea, ori tonul. Sunt cărți care, deși îmi plac mult, nu aș putea să le traduc. E ca atunci când iubești niște scriitori, dar nu scrii ca ei. Am tradus Saul Bellow mai bine decât alții pentru că am putut trece de cuvinte și am simțit muzica textului său mai intens decât alții. Acesta e un lux!