Stare de asediu, magazine goale, blocuri care se dărîmă, fără apă sau curent electric, un sentiment al paranoiei ce pune stăpînire pe toate, Securitatea care pîndeşte din umbră şi, în acelaşi timp, o înfloritoare piaţă neagră, nomenclaturişti care se bucură de cartiere selecte, cluburi şi restaurante. Aşa arată Bucureştiul cu 100 de zile înainte de căderea regimului comunist în România, imagine surprinsă de un tînăr de origine britanică, sosit în oraş ca să predea la catedra de limbă engleză a universităţii şi care se trezeşte în mijlocul unei lumi duplicitare.
Marele proiect de modernizare al lui Ceauşescu preschimbă oraşul de la o zi la alta. Peisajul devine din ce în ce mai sumbru, pe măsură ce insatisfacţia acută îşi croieşte drum spre suprafaţă, iar ţara recurge la o revoluţie sîngeroasă. Toate aceste detalii se regăsesc în romanul lui Patrick McGuinness, Ultimele o sută de zile, apărut de curînd în colecţia Biblioteca Polirom (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), traducere şi note de Ana-Maria Lişman. Subiectul, punctat pe alocuri de date fictive (toponime imaginare, personaje aluzive, perioade istorice decalate), surprinde chiar „ultimele o sută de zile” înainte de execuţia lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, în iarna anului 1989.
Ultimele o sută de zile (The Last Hundred Days) este romanul de debut al lui Patrick McGuinness şi a fost nominalizat la Costa Book Awards şi Man Booker Prize (2011).
„La cîteva săptămîni de la publicare, romanul de debut al lui Patrick McGuinness s-a regăsit, pe bună dreptate, pe lista nominalizărilor la Man Booker Prize. Ultimele o sută de 
zile îşi desfăşoară acţiunea în Bucureştiul anului 1989 şi readuce la viaţă starea de neîncredere din perioada în care ţările din blocul comunist îşi duceau la capăt propriile revoluţii pînă cînd la capătul şirului n-a mai rămas decît România.” (The Independent)
Patrick McGuinness, poet şi prozator, s-a născut în 1968, în Tunisia. Trăieşte în Ţara Galilor, însă şi-a petrecut o parte din viaţă în mai multe ţări, precum Venezuela, Iran, Belgia, Anglia şi România. Este profesor de franceză şi literatură comparată la Universitatea Oxford, traducător al lui Stéphane Mallarmé şi editor al unei cunoscute antologii de poezie simbolistă franceză.
Primul său volum de poezie, The Canals of Mars, a apărut în 2004, urmat de 19th Century Blues (2007) şi Jilted City (2010). În 1998 i se decernează Premiul Eric Gregory pentru poezie, iar în 2001, Premiul S.J. Levinson din partea Fundaţiei Americane de Poezie. În 2009 este numit „Chevalier dans l’Ordre des Palmes Académiques” pentru serviciile aduse culturii franceze.
***
„Cu banii săi iliciţi, Leo cumpăra cărţi, tablouri şi icoane. Salva ce putea de prin clădirile care urmau să fie demolate, cumpăra tone de mobilă şi artă de la oamenii care se ocupau cu demolarea, ieşea cu Locotenentul într-o dubă camuflată în ambulanţă şi golea clădirile condamnate înainte de venirea utilajelor şi a buldozerelor nimicitoare. Ce nu-şi dorea el vindea sau dădea la schimb într-un loc misterios pe care eu nu-l văzusem niciodată şi care se chema, simplu, „Magazinul 36“. Era mai cunoscut sub porecla sa evocativă, le magasin de l’ancien régime, unde rămăşiţele vechii Românii îşi găseau vadul spre turişti, gangsteri şi mahării din partid.
Era ca şi cum tot ce se distrugea în jurul nostru îşi găsea adăpost în apartamentul lui Leo, aparţinând vreunui set risipit sau interzis de obiecte ; de la candelabre desperecheate şi scaune de epocă la fotografii erotice, de la pânze neînrămate la rame fără pânze. Se găsea acolo absolut orice, resturile aurite ale unui naufragiu, şi ocupa fiecare suprafaţă, umplea fiecare sertar, se revărsa peste toate marginile. Paleontologul Cuvier putea reconstitui o specie dispărută dintr-un femur sau o tibie. Oare Leo putea reconstrui Bucureştiul din rămăşiţele strălucitoare pe care le înghesuise în apartamentul său ? Icoanele, picturile, pietrele din pavaj şi firmele magazinelor erau toate etichetate, înregistrate şi aranjate în rafturi ; existau haine şi bijuterii, oglinzi vechi, semne stradale… o cutioară de sidef cu degetul descărnat al unui sfânt uitat era aşezată deasupra singurului obiect din sufrageria lui Leo care nu era de epocă : o vitrină uriaşă cu geamuri fumurii, cu un televizor de ultimă generaţie, dotat cu video şi sistem hi-fi.
Pereţii erau burduşiţi de fotografii ale dezastrului pe care le făcuse Leo, nu numai în Bucureşti, ci şi mai departe, unde sate bătrâneşti fuseseră rase de pe faţa pământului şi oraşe vechi de prin toată România fuseseră nivelate de pogromurile arhitecturale ale lui Ceauşescu. Folosindu-se de reţeaua sa de informatori, Leo adunase dovezi de pe tot cuprinsul ţării pentru agenţiile de presă din Europa şi America. Tăieturile din ziare – din Le Monde, The Times, Die Zeit – le păstra într-un teanc de clasoare pe biroul său. Pe rafturile din apropiere exista un şir de cutii cu casete video cu filme de acţiune şi de groază, împreună cu continuările lor, cu aventurile precedente şi chiar cu imitaţiile lor ieftine : Rocky, Rambo, Vineri 13, Indiana Jones. Înăuntrul cutiilor, cotoarele casetelor aveau însemnate o dată şi un loc. Acestea erau filmele pe care Leo sau alţii le obţinuseră de pe urma dispariţiei satelor, a străzilor din oraş, a bisericilor şi mănăstirilor.
Apartamentul său devenise faţa ascunsă a oraşului, ca portretul lui Dorian Grey, dar preschimbându-se în sens invers : pe măsură ce locul în sine dispărea din jurul nostru, apartamentul lui Leo creştea în splendoarea sa condensată.” (fragment din romanul Ultimele o sută de zile de Patrick McGuinness, Polirom, 2012)