Harta şi teritoriul e o carte făcută pentru Goncourt, mai calmă, mai fără deranj, aşa spuneam bosumflat acum doi ani (aici). Scuza găsită de Houellebecq: e o carte ceva mai tristă, e despre moarte, depresie, nu e polemică, nu e despre turism sexual sau despre secte şi vedete scăpătate (ca-n Platforma sau Posibilitatea unei insule). Dar, acum că am aflat că o să ajungă în iunie la tîrgul de carte din Bucureşti, e un bun moment să mai vorbim puţin despre unul dintre cei mai tari scriitori de azi.
Nu există voce mai incisivă care să fotografieze mai bine clasa de mijloc din ultimii 20 de ani. Houellebecq însuşi e burghezul cinic, mereu mormăitor, uneori cu opţiuni comod controversate (anti-Islam, adică o formă de populism comod), cu un gust total pentru autovictimizare. Ce mai dă în plus, idei simple care să circule ameţitor printre cititori. Din Harta şi teritoriul ţii minte mai greu omorurile, dar n-ai cum să uiţi un tablou imaginar cu Bill Gates şi Steve Jobs, pictat de Jed, eroul principal din roman – „povestirea” tablourilor e, de altfel, o găselniţă interesantă. În Posibilitatea unei insule, mizeria vedetei macho cu iubită tînără, iarăşi, se impregnează mai eficient decît rama SF, cu clone şi naratori înseriaţi.
Nu e Houellebecq cea mai interesantă voce critică a creştinismului, a moştenirii Sfîntului Pavel şi a sentimentului vinovăţiei în civilizaţia occidentală. Dar la el, paginile de filozofie se topesc în ceva fundamental optimist-romanesc: şi anume că literatura e vehicul bun pentru orice mesaj, că e mai ceva decît platformele sociale cu care se umflă în pene mogulii IT de azi. Ce poate fi mai arogant decît să iei cîteva pagini de wikipedia şi să le amesteci prin romanul premiat cu Goncourt? Sau să bagi şi adevărate product placement la Samsung şi alte companii? Scriitorul e noul şi vechiul DJ de idei, teme, atitudini, realităţi de conceput şi de neconceput. E tipul care toarnă tot în sacul romanesc şi-l livrează mai departe. E o formă de optimism literar care, de fapt, l-a şi transformat pe Houellebecq în obsesie pentru mulţi, inclusiv pentru mine.
Spunea într-un interviu că în secolul XX nu prea s-au scris romane bune, a fost un deşert după Balzac, Stendhal, Flaubert, că nici nu se compară cu secolul XIX. Şi că, în subtext, el de la tradiţia aia se revendică. Şi, evident, se şi simte cel mai mare dintre contemporani. Legăturile cu secolul XIX sînt însă şi altfel decît megalomanice. Obsesia pentru detaliul social, pentru amănunte care au început să scape tradiţional literaturii (o pagină despre cum îşi gestionează banii un personaj), e prezentă la Houellebecq. Cînd ai un personaj feminin fermecător lucrător la divizia PR a companiei Michelin, îţi dai seama ce simplu găseşte priza la realitate Houellebecq şi ce simplu o ratează alţii.
Şi fiindcă tot vorbirăm de muzică şi o formă aparte de DJ-ială, să-l şi ascultăm mixînd clişee într-o ciudată şansonetă: