În „curentul principal“ al literaturii române antologiile au fost și rămân pe mai departe rare comparativ cu fluxul editorial al creației curente. Ele și-au propus fie să panorameze întreaga arie de dezvoltare a unui gen, bunăoară cea a povestirii românești („de la origini până în prezent“), precum o face mai vechea selecție a lui Mircea Zaciu publicată la Editura Dacia sub titlul Cu bilet circular, fie să oglindească inițiative culturale speciale, de mai restrânsă întindere, avându-și însă importanța lor ca momente distincte în evoluția literaturii contemporane: unul-două decenii de experiență creatoare, un cenaclu pregnant, o generație înnoită și înnoitoare ca obiective și artă literară. În toate aceste cazuri concepția antologatorului pare dominată de urgența „marii sinteze“, material pentru o selecție riguroasă existând în suficientă măsură la îndemână, ori de voința de a impune conștiinței publice un moment „de cotitură” din experiența vie a literelor românești.
Până la un punct, nici SF-ul nostru n-a ieșit din aceste tipare de antologare. Prima antologie pe care o știm, Întâlnirile viitorului (1963), are un caracter „punctual“ și vizează publicarea grupată a textelor premiate la un concurs internaţional de povestiri ştiinţifico-fantastice din mai multe ţări socialiste. „Partea română“ e reprezentată de laureații premiului I (Sorin Stănescu şi Gheorghe Săsărman), precum și de povestirile premiate la faza naţională, între semnatarii lor aflându-se Ion Hobana, Ion Mânzatu, Camil Baciu și I.M. Ştefan. Ceva mai târziu începe însă o serie de antologii cu deschidere mai largă, datorate unor oameni influenți în editurile pentru tineret și în Uniunea Scriitorilor: Pe lungimea de undă a Cosmosului (1967), Vârsta de aur a anticipației românești (1969), Povestiri științifico-fantastice (1972, antologia pentru copii de la Editura Ion Creangă), Oameni și stele (1975), O falie în timp (1976).
Principalul realizator al acestei serii a fost Ion Hobana, iar scopurile sale se observă cu ușurință. Mai întâi, o circumscriere largă a teritoriului anticipației românești, pe baza unor texte remarcabile scrise de contemporani, dar și prin adăugarea unor nume și scrieri clasice, scoase la iveală prin explorări istorico-literare făcute cu un ochi specializat în temele și motivele genului. Îi vom întâlni, așadar, printre cei selectați, pe Horia Aramă, Vladimir Colin, Mihu Dragomir, Eduard Jurist, Victor Kernbach, Georgina Viorica Rogoz, Leonida Neamţu, scriitori cu statut de profesionist câștigat prin cărțile lor publicate în alte genuri literare, alături de unii formați pe terenul specific anticipației, bunăoară Adrian Rogoz, Romulus Bărbulescu și George Anania, Camil Baciu, Radu Nor, Max Solomon, Ovidiu Şurianu, Mihnea Moisescu, Gheorghe Săsărman. Și, cum precursorii trebuiau puși și ei în valoare, câteva dintre volumele pomenite mai sus prezintă texte anticipatoare extrase din bibliografia unor poeți și prozatori intrați deja în manualele vremii, precum Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi,Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, ori acceptați în „plutonul fruntaș” al literelor românești antebelice: Felix Aderca, Victor Papilian, Mircea Eliade și alții.
Un al doilea obiectiv al acestor antologii larg cuprinzătoare era, chiar dacă nu subliniat cu ostentație, mesajul pro domo. Cititorii, dar poate mai ales cei din establishment-ul cultural al epocii, trebuiau convinși de faptul că SF-ul românesc nu era tocmai o prostie, literatură pentru subdezvoltați intelectual și afectiv, fie ei purtători ai unui astfel de handicap al vârstei, precum „copiii și tineretul“, fie eșuați ireversibil în plăceri marginale, subterane, cum părea să fie suspectat a fi fanul, degustătorul de călătorii cosmice și de aventuri imaginare cu localizare în viitor. Concepute de scriitori greu de înghesuit sub o asemenea etichetă compromițătoare, antologiile amintite pretindeau să fie luate în serios de către oricine, și îndeosebi de către vânturătorii de prejudecăți la adresa genului, aflați – mulți dintre ei – în culpa de ignoranță. Acestora trebuia să li se demonstreze că textele anticipației au caracter literar, că experiența SF în sine era valabilă ca literatură, că a atras scriitori prestigioși, încă din vremea când genul nu cunoștea denumirea curentă astăzi, cea de science fiction.
Un alt tip de antologii, prin care SF-ul nostru a descoperit că se poate manifesta și dincolo de tutela sau dădăceala estetică a scriitorilor profesioniști, l-au reprezentat culegerile cenacliere. În cazul acestor inițiative speciale, entuziasmul juvenil contează mai mult decât obiectivul valorii literare, conformarea tematică și motivică mai mult decât normele manualului de teoria literaturii, dorința de a „ieși în față“ cu producții proprii mai mult decât originalitatea și uneori chiar decât talentul. Prima antologie de acest tip, purtând și ea un titlu de incoloră abordare generică, Povestiri științifico-fantastice (1972), reunește creații de început ale membrilor cenaclului timișorean „H.G. Wells“ la scurtă vreme după înființarea grupării. Dintre semnatari, doar Marcel Luca și Lucian Ionică aveau să treacă un test al timpului. Au urmat câteva antologii realizate de craiovenii de la cenaclul „Henri Coandă“, Întâmplări din veacul XXI (1974), Alte întâmplări din veacul XXI (1977), precum și culegerile plasate, simbolic pentru ambiția serial-productivă a antologatorilor, sub denumiri extrase din alfabetul grecesc: Alfa (1983), Beta (1996), mult mai târziu Gama. Alte țărmuri (2004). Spre deosebire de inițiativa timișoreană, grăbită să stabilească o prioritate ca primă culegere cenaclieră tipărită și care apăruse pe lângă o casă studențească de cultură, craiovenii și le-au publicat pe ale lor în edituri dispuse să le sprijine inițiativele, mai întâi Scrisul Românesc, după 1989 Vlad & Vlad și Editura Reduta. Evident, conținutul acestor culegeri pune în lumină forțele sefiste locale: Alexandru Mironov (pe atunci craiovean), Ștefan Nicolici, Radu Honga, Victor Martin, Aurel Cărășel, Mircea Liviu Goga și mulți alții, de mai scurtă respirație și care n-au mai ajuns, ca autori activi, în anul din perspectiva căruia comentez.
Ar mai fi de menționat faptul că volumul Alfa, care se subintitulează ambițios O antologie a literaturii româneşti de anticipaţie, chiar a încercat să depășească limitele regionalismului și să concureze cu antologiile profesioniste datorate lui Ion Hobana și Vladimir Colin. Găsim, așadar, pe lângă cenaclistii de la „Henri Coandă“, câțiva invitați din cenaclurile bucureștene, dar și scriitori recunoscuți „oficial”, precum Voicu Bugariu, Horia Aramă, Colin, Crohmălniceanu, Kernbach, Adrian și Georgina Viorica Rogoz, Constantin Cubleşan, Dan Culcer, Gheorghe Săsărman. Nu e greu de observat că o asemenea formulă, poate justificată din perspectiva evidenței că toți cei incluși scriau SF, rămâne deficitară sub aspectul unității valorice a textelor. Probabil că antologatorii (Mironov, Ion Ilie Iosif şi Radu Honga) și-au imaginat că, trase de „locomotive“ experimentate, textele începătorilor aveau să ajungă mai departe decât purtate de propriul lor elan. În realitate, antologia arată astăzi, chiar mai limpede decât se vedea inițial, semnele improvizației și un criteriu al exigenței artistice măcar șovăitor.
Din categoria antologiilor cenacliere face parte și volumul Quasar 001, apărut la Iaşi în 2001. Și într-un asemenea titlu putem citi speranța – din păcate neconfirmată – a unei continuări: culegerea lasă să se creadă că ar fi un început de serie, cu posibile dezvoltări în anii următori. Datorată tripletei George Ceauşu, Vlad-Romeo Frânghiu şi Lucian Merişca, antologia valorifică producțiile din epocă ale membrilor cenaclului „Quasar“, incluzând nume aflate atunci „pe val“ (Sorin Antohi, Dan Doboş, Radu Pavel Gheo, Cătălin Sandu, Andrei Valachi, Marian Coman, Ceaușu și Lucian Merişca), alături de cenacliști mai puțin proeminenți, dar care dau totuși dinamism vieții unei grupări de fani ai anticipației.
Asemenea antologii dornice să pună în lumină autori reuniți în cenacluri și, totodată, să sublinieze obiectivele și importanța grupărilor respective în context fandomial, vom întâlni și mai aproape de zilele noastre. Le voi pomeni la locul potrivit. Până atunci, ne așteaptă o ploaie de alte antologii cu caracter „supra-cenaclist“, dacă mi-e permis să spun așa, intrate sub aripile mai multor edituri, în principal din București și din Iași. Căderea aceasta în aversă a antologiilor este iarăși un fenomen pe care literatura generală nu-l cunoaște. SF-ul, în schimb, l-a „îmbrățișat“ cu entuziasm și încă îl mai practică. Motivațiile, așteptările și argumentele sale s-au schimbat totuși în timp și e interesant să le urmărim în continuare, atât pentru spectacol, cât și pentru rezultatul efectiv.