Britannia Road 22 este o poveste emoționantă despre iubire, despărțire, regăsire, sentimente redescoperite, secrete și regrete. Janusz este un fost combatant polonez în forțele armate britanice, care decide să se stabilească în Anglia după cel de-Al Doilea Război Mondial. Viitorul pare promițător, pentru că soția și fiul lui au fost găsiți în Polonia de Crucea Roșie și aduși alături de el.
Dar ziua revederii este începutul unei perioade zbuciumate, traversate de îndoieli și rețineri. Janusz nu știe ce mai simte pentru Silvana, pe care nu a mai văzut-o de cinci ani. Între timp, a trăit o toridă poveste de amor cu franțuzoaica Helene, de a cărei amintire nu se poate despărți, deși nu mai au un viitor împreună.
Silvana nu știe dacă îl mai iubește, nu poate să îi mărturisească lui Janusz toate păcate din timpul războiului, micile trădări și mai ales secretul care îl privește pe Aurek, fiul lor. Legătura mamă-fiu este foarte puternică, un al treilea nu are loc între ei, la început. Aurek îi spune lui Janusz Inamicul, pentru că nu-l percepe ca pe un tată, ci ca pe dușmanul cu care trebuie să împartă atenția mamei.
După multe scene dureroase și încă o serie de mici conflicte și trădări, lucrurile par să se așeze. Aurek devine prietenul lui Janusz și este chiar în stare să rezolve o criză conjugală. Silvana obține confirmarea feminității sale cu un alt bărbat, care de fapt căuta intimitatea pierdută la moartea soției sale. Janusz devine din ce în ce mai britanic, e interesat să se integreze, să reușească, să acumuleze.
Amanda Hodgkinson este la primul roman, care s-a dovedit a fi un succes mondial. Și ne povestește în exclusivitate despre căutarea temei, a personajelor, despre viața de scriitor și despre micile plăceri cotidiene:
Cum ați început să scrieți acest roman – ați pornit de la poveste sau de la vreun personaj?
Cred că e întotdeauna greu să știi care a fost prima idee care a dus la construirea unei povești, dar în cazul meu cred că a fost vorba mai mult de un moment anume care a dus la scrierea Britannia Road 22. Ascultam la radio o emisiune în care o femeie în vârstă povestea despre copilăria ei, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Vorbea cu multă demnitate despre vremuri greu de suportat, m-a mișcat până la lacrimi.
Mai târziu în aceeași zi mi-a apărut o imagine în minte, atât de puternică încât părea o amintire proprie. Am „văzut“ o tânără în pădure; o puteam vedea clar, părul roșcat închis, haina neagră pe care o purta. Stătea într-o pădure de mesteceni argintii.
Am luat hârtie și stilou și am scris ceea ce am văzut, gândindu-mă să transform această imagine într-un poem. În timp ce scriam, după câteva rânduri a apărut și băiețelul. Femeia îl ținea de mână și mergeau prin pădure. Nu știam cine sunt, ce căutau acolo, dar știam că va trebui să scriu în continuare ca să aflu. Din acest moment, povestea a început să evolueze.
Ați ales niște emigranți polonezi drept personaje principale. De ce polonezi?
Când am început să mă gândesc la scrierea unui roman, am făcut cumva legătura cu experiențele celor care au fost nevoiți să își părăsească locuințele, locurile dragi, să devină niște dezrădăcinați și să înceapă o viață nouă în alt loc de pe pământ.
În aceeași perioadă am întâlnit un polonez care făcuse parte dintr-un regiment afiliat britanicilor în timpul războiului și care a decis apoi să rămână în Marea Britanie. Vorbind cu el am înțeles prin ce ar fi putut trece Janusz și m-a ajutat să îi dăruiesc o familie poloneză, pe Silvana și Aurek. 
Am crescut într-o regiune britanică unde exista o comunitate puternică de polonezi stabiliți acolo după război. Acțiunea romanului se petrece în locurile mele natale și acesta a fost încă un argument în favoarea polonezilor.
Cum au reacționat copiii și soțul dvs. când au citit cartea?
Au fost foarte mândri de mine. Am petrecut atât de mult timp scriind în camera pentru musafiri încât cred că ajunseseră să se întrebe ce tot fac acolo, dacă chiar sunt ocupată.
Fiica mea cea mare mi-a spus că atunci când a început să citească îmi recunoștea vocea, dar pe parcurs a fost atât de absorbită de carte că a uitat complet că e scrisă de mama ei. Mi s-a părut minunat!
Soțul meu a fost atât de încântat încât a redecorat camera musafirilor, a pus acolo o bibliotecă și mi-a cumpărat un birou. Acesta a fost modul lui de a-mi spune că e mândru de mine.
Britannia Road 22 este o carte despre iubire – pierdută și regăsită, neîmplinită, iubirea ca alinare după pierderea cuiva drag – cum definiți dvs. iubirea?
Nu cred că pot defini iubirea, fiindcă nu poate avea o singură definiție. E ceva ce fiecare trăiește, dorește, are nevoie și caută. Pentru fiecare e unică, dar în același timp e o experiență universală. Îmi place să scriu despre iubire datorită complicațiilor și greutăților sale, dar și pentru că este una dintre nevoile fundamentale ale oamenilor. Iubirea ne vindecă, ne ridică, dar ne și distruge. Ne stăpânește în atât de multe feluri, încât mi se pare o temă importantă și complexă despre care merită să scrii.
Ați construit un cuplu foarte complex, Silvana și Janusz. Cuvântul care-i descrie cel mai bine cred că este Speranță. Dvs. cum îi vedeți?
Mă bucur mult că îl vedeți un cuplu plin de speranță, la fel l-am văzut și eu. Silvana și Janusz își doresc același lucru, o familie. Vor să aibă grijă de fiul lor, vor să simtă că noua lor viață e sigură și să reclădească iubirea pe care au împărtășit-o înainte de război. Și cu toate acestea, le e greu să realizeze ce își doresc. Speranțele lor m-au făcut să mă atașez de ei pe măsură ce scriam romanul. Cred că speranța este o esență minunată a sufletului uman.
V-a inspirat vreo poveste reală din timpul războiului?
Da, am o rudă care s-a căsătorit chiar înainte de război, iar apoi soțul ei a fost trimis să lupte în Franța. A fost declarat dispărut în misiune, presupus mort. Ea l-a jelit și după doi ani a primit o scrisoare de la el, era prizonier de război într-un lagăr. Fusese foarte grav rănit și călugărițele au avut grijă de el până când a putut fi transportat în lagăr, de unde i-a scris. Au mai trecut doi ani până s-a întors acasă, dar în această perioadă au putut coresponda. Am câteva dintre scrisorile lor și iubirea și speranța pe care le-am găsit în ele m-au inspirat.
Unul dintre cele mai minunate lucruri care mi s-au întâmplat după scrierea romanului este că în turneele de promovare am cunoscut oameni care mi-au spus poveștile lor de familie. Sunt o groază de povești legate de război care încă nu au fost publicate și cred că încă mai avem de învățat din acea epocă. Cred că romanele pot fi voci pierdute care revin, pentru că poveștile sunt foarte importante.
Britannia Road 22 este, de asemenea, un roman despre descoperirile copilăriei, despre experiențele care pot influența evoluția unui copil. V-a fost greu să scrieți despre Aurek? (Este personajul meu preferat și protagonistul unora dintre cele mai emoționante pasaje din carte).
Aurek este și personajul meu favorit. Poate că sună ciudat, fiind vorba despre un personaj fictiv, dar am simțit multă afecțiune față de el. A fost conturat foarte clar, încă de la început. Mi se părea fantomatic oarecum, aveam impresia că parcă îl spionez din colțul ochiului, jucându-se prin grădină, ascunzându-se în copac sau dormind încovrigat sub pătura lui. E un copil foarte curajos, cum puțini sunt.
Am citit mult despre experiențele copiilor în timpul războiului și cumva toate aceste lecturi s-au dizolvat în personajul Aurek. Când am început să scriu carte, știam deja cum se va sfârși (deși n-aveam idee cum o să ajung la acel final), știam că Aurek va fi iubit de părinții săi și asta m-a motivat să scriu. Simțeam nevoia să îl protejez; și este o scenă spre final când el aproape cade dintr-un copac – am plâns când am scris-o.
Ați avut un debut extraordinar – v-ați așteptat vreodată la asemenea succes?
Nu! Când am terminat romanul, credeam în el și speram să fiu într-atât de norocoasă și să găsesc un publisher mic. Când Penguin Books mi-a publicat cartea și am început să o vând editorilor din toată lumea, eram fermecată. Trăiesc în Franța, unde romanul va apărea în octombrie 2012. Mi se pare atât de departe… Când am mers în Anglia și am văzut cartea în librării, abia atunci succesul meu a căpătat materialitate. Apoi am făcut un turneu de promovare în America și am început să înțeleg că e un bestseller.
Britannia Road 22 e o carte multi-premiată. Cum ați primit toate acele distincții?
A fost o perioadă extraordinară și sunt foarte mândră că romanul meu a fost atât de bine primit. Acordarea unui premiu înseamnă că opera ta i-a impresionat și pe alții și este un suport moral foarte bun. Scrisul înseamnă comunicare și, cu toate acestea, e o ocupație extrem de solitară. Nominalizările și premiile sunt episoade în care poți împărți cu ceilalți toate acele ore petrecute la masa de scris, în singurătate.
Aveți maeștri literari?
Thomas Hardy, D H Lawrence, Toni Morrison. Annie Proulx. Sebastian Barry. Anne Enright. Eudora Welty și mulți alții.
Ce citiți?
Orice: indicatoare pe stradă, pachete de cereale, romane, liste de cumpărături. Sunt înrobită pe vecie de cuvinte. Dragostea de lectură e ca o foame interioară. Sunt atât de multe cărți bune pe lumea asta și eu am descoperit atât de puține! Trebuie să le citesc. Una dintre cele mai mari plăceri ale mele este să citesc cărți la recomandarea prietenilor. Îmi place să aud că „trebuie“ să citesc un anumit autor. Mi-ar plăcea mult să primesc recomandări de lectură și pentru autori români traduși în străinătate, pentru că știu că România are o cultură literară puternică.
Lucrați la un nou roman?
Da. Pentru o vreme, a fost greu să trec de primul, pentru că încă îi mai aveam cu mine pe Silvana, Janusz și Aurek. Mi-a luat ceva vreme să mă desprind, dar acum au pus stăpânire pe mine personajele romanului nou.
Care sunt ingredientele unei zile perfecte pentru Amanda Hodgkinson?
Îmi place să încep ziua cu micul dejun – cafea și croissante, în soarele dimineții, având în cap întrebări despre noul roman și destul timp ca să le disec. Apoi (și acum vă descriu o zi în care nu scriu) fac o lungă plimbare împreună cu soțul meu, în cursul căreia discutăm toate frământările mele și pun cap la cap ceea ce urmează în acțiunea cărții. El e un foarte bun ascultător!
După prânz înot și apoi citesc până seara, când de obicei ieșim la cină cu prietenii și vorbesc prea mult, știind că a doua zi mă întorc la scris în camera mea, unde singurele conversații pe care le aud sunt cele din capul meu, între personaje fictive.
Aveți vreun ritual de scris?
De obicei scriu diminețile și după-amiezele, iar seara recitesc ce-am scris în timpul zilei. Încerc să scriu aproape zilnic, mi se pare important să rămân aproape de proiectul la care lucrez.
Aveți pe site-ul personal un link spre Chateau de Lartigolle – pare un loc de poveste. Cum l-ați descoperit?
Ah, Chateau de Lartigolle! Locul meu favorit din Franța! Este un vechi castel și aveți dreptate, e un fel de ținut fermecat. Aparține unor prieteni care organizează acolo diverse evenimente. În serile de vară, când agață sute de lampioane mititele în castanii din grădină și aerul e plin de mirosul trandafirilor și al iasomiei, chiar cred că se pot întâmpla miracole!