Boris Vian este poate unul dintre numele cele mai celebre ale Parisului cultural de după al Doilea Război Mondial. Romancier, poet, dramaturg, traducător, scenarist, regizor de spectacole de cabaret, trompetist de jazz, compozitor și cântăreț de șansonete – Vian are o carieră năucitor de diversă și o faimă pe măsura insolitului.
„Toamna la Pekin are toate calitățile care-l vor ajuta să devină un clasic al genului.” (Alain Robbe-Grillet)
Una dintre cele mai cunoscute cărți ale lui Boris Vian – copilul teribil al literaturii franceze a secolului XX –, Toamna la Pekin, a fost reeditată săptămâna aceasta în colecția „Biblioteca Polirom” (traducere de Gabriela Abaluta, prefață de Constantin Abaluta).
Romancier, poet, dramaturg, traducător, scenarist, regizor de spectacole de cabaret, trompetist de jazz, compozitor și cântăreț de șansonete – Vian are o carieră năucitor de diversă și o faimă pe măsura insolitului.
Născut în 1920, aproape de Paris, într-o familie înstărită și cu un tată cu vederi liberale, micul Boris (căruia mama, pasionată de harpă, îi dă numele eroului din opera ei favorită, Boris Godunov) învață foarte repede să scrie și să citească – la 10 ani citise deja marea literatură clasică franceză. Cu o sănătate fragilă (are de timpuriu probleme cardiace) e instruit acasă, apoi la secția clasică a Liceului Condorcet. Pasiunea sa pentru jazz începe la 16 ani și va dura toată viața – învață să cânte la trompetă, devine membru al Hot Club de France și, după război, organizează concertele marilor nume ale jazzului american: Duke Ellington, Charlie Parker sau Miles Davis.
De literatură, Boris Vian se apropie la fel de timpuriu: în 1941 scrie primul volum de poezie, Les cent sonnets (publicat abia în 1984). Spiritul timpului (cultura absurdului, jocurile intelectuale suprarealiste, fervoarea umorului sec și negru) i se potrivește foarte bine: începând din 1944, Vian schimbă pseudonime dintre cele mai fantaste (printre care Honore Balzac – fără particula de noblețe –, Bizon Ravi, Hugo Hochebuisson, după numele unuia dintre personajele lui Groucho Marx etc.), scrie pastișe de roman noir pe care le prezintă drept traduceri din literatura americană și provoacă marele scandal al romanului Voi scuipa pe mormintele voastre, denunțat drept iconoclast. Între 1946 și 1948, numele lui Boris Vian e sinonim cu bestsellerul zgomotos, prin romanele Les morts ont tous la meme peau și Et on tuera tous les affreux semnate de un imaginar Vernon Sullivan.
Contrar așteptărilor create de titlul-capcană, Toamnă la Pekin nu face nici cea mai mică aluzie la nostalgia toamnei sau la exoticul oraș chinezesc, ci se constituie mai curând ca un roman absurd, destinat iubitorilor de jocuri de limbaj insolite. Povestea, ramificată în intrigi obscure, este proiectată pe decorul unui deșert imaginar – numit simbolic Exopotamia –, unde se construiește o cale ferată fără trenuri, care nu duce nicăieri. Personajele maniacale, voluptuoase sau ilare – un funcționar obsedat de calcule, un arheolog care face zob orice relicvă dezgropată, un doctor care își numără cu grijă pacienții uciși, o femeie cu pielea ca arama și un călugăr ce nu poartă nimic pe sub sutană – sunt antrenate toate în acest vast proiect fără sens, pentru realizarea căruia se dărâmă la fel de mult pe cât se construiește.
„Boris Vian este unul dintre cei mai mari iconoclaști pe care îi cunosc; în plus, el este un iconoclast comic.” (J.K.L. Scott)
„După atâta ficțiune plină de obsesii, egotism, înflorituri și tehnici narative obosite, Toamna la Pekin are efectul unui adevărat antidot.” (Seattle Sinner)
„Toamna la Pekin are toate calitățile care-l vor ajuta să devină un clasic al genului.” (Alain Robbe-Grillet)