de COSTI ROGOZANU
Nu am putut niciodată să citesc onest şi îndîrjit romane poliţiste.
Săptăm
âna asta însă m-a ţinut paralizat ore în şir Sub hipnoză, romanul semnat de Lars Kepler, un nume fictiv care acoperea, cum aveau să afle mai târziu fanii suedezi, identitatea a doi autori deja consacraţi: Alexandra şi Alexander Andorhill. O întreagă vânătoare cu efect benefic de marketing pentru carte a avut loc în presa suedeză pentru aflarea scriitorilor din spatele psudonimului Kepler. Detalii date de autorii înşişi găsiţi şi aici (http://www.romanialibera.ro/arte/oameni/dezvaluirile-celui-mai-vanat-scriitor-suedez-216034.html). Lumea compară automat cartea cu trilogia lui Stieg Larsson, divaghează despre farmecul thrillerului şi al poliţistului nordic. Se întreabă de unde vine forţa suedeză în romanul poliţist şi altele asemenea.
Eu aş începe cu începutul: un soi de autocritică. Mai întâi, de ce nu înghit romanele poliţiste?, pentru că e clar că am defecte greu reparabile de lectură. Apoi, ce răspunsuri ferme am primit de la acest roman poliţist scris perfect: Sub hipnoză.
Nu mă interesează cine e criminalul. Nu mă pot educa să mor de curiozitate să aflu cheia teribilă a intrigii poliţiste. De aceea mă dau b
ătut repede cu un roman mediocru. Ca şi cu filmele de gen, imediat ce se termină, le uit instant finalul, cu măreţul deznodământ. Dacă filmul e bun, reţin personajele, reţin atmosfera, replicile, dar criminalul mă enervează pentru că el e de fapt limita ficţiunii – povestea trebuie musai să aibă un sfârşit, nu? Criminalul e doar o convenţie dispensabilă.
Romanul semnat de Lars Kepler are exact ce-mi trebuie. Metoda neconvenţională de investigaţie, hipnoza; personajul Erik Maria Barkde tip om-de-ştiinţă-persecutat-de-societate (poate nu întâmplător pseudonimul Kepler trimite şi la celebrul om de ştiinţă german http://en.wikipedia.org/wiki/Johannes_Kepler , născut acum jumătate de mileniu). Toate astea sunt cu „lipici“. Clişeele din romanele poliţiste sunt exploatate altfel când vii cu o documentare serioasă despre subiecte adiacente.
De obicei, mă scoate din minţi detectivul. Cel care are misiunea să descopere criminalul (criminalii) are în ochii mei amatori un mare defect: este întotdeauna băiatul puţin excentric care-l enervează pe şeful de birou, cu metode neconvenţionale, cu stil nerealist de bănuitor şi cu salturi de logică enervant de precise. Previzibil total.
Joona Linna, inspectorul căruia îi e dedicată trilogia lui Kepler (Sub hipnoză e doar prima parte), are aceleaşi defecte enumerate mai sus. Se pare că sunt nişte reguli de fier: nu ai cum să găseşti un criminal dacă nu eşti sărit de pe fix. Dar ce e frumos la Joona este modestia, faptul că-şi face treaba exploatându-l pe omul de ştiinţă Bark. E modest, singurul lui rol este acela de a-i asculta cu atenţie pe restul. Linna are întotdeauna aliaţi, nu lucrează singur. O metodă subtilă de a evita clişeul criminalistului enervant de bun.
În sfârşit, un al treilea defect al meu ca cititor de poliţiste: nu prea suport ficţiunea fără digresiuni. Kepler ne oferă cu măstrie două mari ţinte de urmărit (nu vreau să spun mai mult despre conţinut, vă stric plăcerea). Iar digresiunile sunt nenumărate. Conţin observaţii sociale exacerbate, caricaturizate, dar percutante. Conţin o dramă conjugală puternică – soţia lui Bark nu-şi poate reveni după ce acesta a înşelat-o; iar căsnicia lor e tot timpul în prag de destrămare. Obsesia pentru iertare şi fidelitate este relatată cu sânge rece, ironic, tăios când e cazul. Orice roman (poliţist sau SF sau ce mai vreţi) bun e doar un pretext pentru priviri deştepte aruncate asupra realităţii. Avem inclusiv o bucată excelentă despre o bandă de copii diabolici (care joacă roluri de „pokemoni“) care îl iau în primire pe Benjamin (copilul medicului psihiatru).
Un scriitor bun de thriller şi de poliţist trebuie să facă exact asta ca să mă scoată din apatie: să ia toate micile obsesii contemporane, toate clişeele, toate prostiile care ne curg prin cap cu filtru mediatic în fiecare zi şi să le transforme într-un frumos meniu controlat de anxietăţi. Cine-l citeşte de exemplu pe Stephen King doar ca să se sperie pierde mult. King e unul dintre cei mai mari fotografi contemporani ai misterelor de cuplu, de familie. Tot aşa cum nu există film SF-apocaliptic bun care să nu aibă la rădăcini o dramă familială intensă (Întâlnire de gradul 3, War of the Worlds şi chiar Războiul stelelor).
O teorie pe care aştept s-o contraziceţi este aceea că un roman poliţist bun iese întotdeauna din locurile, din minţile cele mai burghez liniştite, în sensul cel mai frumos şi luminos al cuvântului. De ce au ieşit din Suedia – ţara aia liniştită cu protecţie socială beton, puternică, invidiată şi dată de toţi exemplu – cele mai tari thrillere poliţiste din ultima perioadă? Cine ştie, poate are vreo legătură cu plictiseala de stat bogat şi bine organizat. Numai mintea adormită a unui burghez adevărat poate naşte monştri memorabili.
O parabolă a lui Chuck Palahniuk din Bântuiţii are o morală superbă, poate v-o amintiţi. Apare un criminal teribil într-un orăşel liniştit. Şi dintr-o dată restul infracţiunilor îngheaţă. O linişte stranie se aşază peste comunitate, nimeni nu mai comite nici un rău, tot răul este asumat de criminal în serie.
Şi de aici vine liniştea pe care ţi-o induce de fapt un roman poliţist bun: criminalii fioroşi ne anulează într-un fel problemele meschine de zi cu zi. Când o să apară un roman-film poliţist bun şi în România voi şti că ne-am liniştit cât de cât, că o ducem în medie destul de bine şi că PIB-ul e ceva mai solid.